Google+ NESAȚ COGNITIV (2) | ComiCultural

joi, 6 noiembrie 2014

NESAȚ COGNITIV (2)

 (continuare de AICI)

 

/  ”Mă miră faptul că unii încă se mai preocupă de teoria cunoașterii”

EMIL CIORAN /

/ ”Să fiu deprimat că nu voi putea cuprinde niciodată Cunoașterea

sau să fiu fericit că am atâtea de învățat încât nu mă voi putea opri niciodată?”

Eu /


Cu cât înaintez în vârstă, cu atât devin mai alergic la lipsa timpului liber. Resimt dificultatea de a mă raporta la el ca la o Dimensiune fecundă, ca la un spațiu fertil al împlinirii personale.  Tot mai des îmi pare un loc de refugiu, de parcă m-aș revărsa în albia abandonului de sine, nu în realitatea mea alternativă. Asediat de activități cotidiene destinate supraviețuirii, știu că am nevoie de o disciplină mentală spartană, iar asta înseamnă că trebuie să devin mai. . .


Selectiv.


În materie de selectivitate a priorităților și de urmărire consecventă a scopurilor, nu sunt chiar un guru. Am alternat perioadele de asimilare culturală nediferențiată, cantitativă, cu perioade mult mai lungi de pauză, de delăsare. Și prea puțină introspecție purspirit.  


Uneori, sunt tentat să mă apuc să împletesc funia suicidarnicului Cioran, schițând tehnici de supraviețuire cu degetele gâtuite de emoție. Alteori, îmi vine să mă încui penitenciar în butoiul lui Diogene (sau Damigene, cum îl poreclisem prin școala primară) și să-mi sondez pseudoumanitatea, deghizat în gândac kafkian, în căutarea vreunor adevăruri refuzate la lumina zilei. Gândire patologică sau existențialism extrem? 


diogene-gerome

Prefer să mă iluzionez și s-o diagnostichez drept foame de . . .


Cunoaștere. 


Împlinisem 10 ani când am descoperit ”Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. M-au fascinat poveștile mitologice mult mai mult decât lecturile cu Winnetou și Old Shatterhand (preferații contemporanilor & excesiv adrenalinaților mei colegi de școală). La mare luptă cu Jules Verne, care îmi aprinsese iremediabil pasiunea pentru science fiction.


Întorcându-mă la mitologie, primii mei eroi preferați au fost Prometeu, Heracle/Hercule, Ahile, Hector, Ulise și Eneas. (M-a intrigat Patrocle, nefericitul prieten al lui Ahile. ”Cum să ai nume de câine?!”, gândeam cu mintea de copil. Și mai ales câinele Lizucăi, din ”Dumbrava minunată”?!!). Am avut câteva preferințe și printre zei - magia fascinează, mai ales la 10 ani! Era imposibil să nu mă identific aspirațional cu Zeus-Jupiter (Il capo di tutti capi), așa cum Venus-Afrodita, superlaDiva din Olimp, îmi ocupase deja mintea deprinsă cu principiile primare ale esteticii. Totuși, poetul încă nedescătușat din mine o asocia pe Aurora - cea cu degete trandafirii - cu o frumusețe mai subtilă, mai mistică decât a Afroditei. Iar Artemis-Diana era refugiul meu pentru aventuri în sânul naturii. Doar al naturii, nu percepeam încă semnificația erotică a sânilor de femeie.


Aici voi face o paranteză spontană, aproape autopsihanalitică. Pe amazoanele care își tăiau sânul drept ca să mânuiască mai bine arcul le percepeam ca pe niște femei războinice, dar nu neapărat masculinizate. Pe de altă parte, ideea unei femei fără un sân nu mă ducea cu gândul la o femeie mutilată. Funcția sânului tăiat era compensată în mintea mea de plusul de îndemânare căpătat. Un handicap necesar. Pe de altă parte, vă jur că abia acum mă întreb (și cred că îmi și explic parțial) de ce această odioasă practică nu mi-a inspirat atunci nicio fărâmă de repulsie sau de cutremurare. Explicația ar fi că mie îmi lipsea nativ această parte anatomică. Iar sentimentul empatiei era la mine încă în faza incubației. Plus că, oricum, eram deja obișnuit cu ororile descrise în alte povestiri (nerecomandabile minorilor, dar prescrise în programele școlare). Mă întreb ce reacție aș fi avut (sau aș avea) dacă aș fi citit despre vreun popor de sălbatici care își tăiau (sau măcar ”ajustau”) penisurile pentru a călări mai bine!. . .


amazoana

Trecând de partea narativă a mitologiei, pot spune că am întâlnit acolo multe pilde cu miez de înțelepciune. Lăcomia nechibzuitului Zeus în fața derutantei grămăjoare de carne, pusă la cale de Prometeu. Alegerea căii Virtuții de către Hercule cel ademenit pe calea ușuratică a Viciului. Și (din nou feelingul de poet latent?) povestea sfâșietoare a lui Orfeu, care a cedat instinctului și s-a uitat după Euridice cu doar un pas înainte de a păși dincolo de Infern


Și am mai moștenit și o prejudecată: să nu acceptăm cadouri de la greci . . . până când nu le desfacem măruntaiele cabaline. Căci grecii-s experți în jocuri de cUlise!. . .


La vârsta aceea, firește că am gustat în primul rând spectaculosul din legende și abia în secundar tâlcurile poveștilor. Dar pot spune că învățăturile din miturile grecești mi-au amprentat gândirea pe viață, pentru că le-am citit la o vârstă a maximei receptivități, a inocenței încă nepervertite, și le-am interpretat într-un spirit mai mult ludic decât autodidactic.


Și duios copilăria trecea. La 10 ani, mitologia mi se părea a fi jumătate fantezie / jumătate realitate reactivată arheologic. Ulterior am înțeles că tot acest caleidoscop de zeități  era doar rodul imaginației omului antic, înfricoșat de Natura pe care încă nu o înțelegea. Cu tot substratul de înțelepciune, era obligatorie ieșirea de sub fascinația miticului. Și astfel am aflat de Școala din Milet, cu ai săi Thales, Anaximandru, Anaximene și ceilalți. I-aș putea numi străbunii tuturor științelor care aveau să se nască de-a lungul istoriei. Cu ei, lumea a trecut la nivelul următor.


Dar nu despre istoria filosofiei vreau să scriu în continuare. Există cărți pe tema asta, pe blog doar propun dezbateri pe teme focusate. 


Un început de Viziune


Școala din Milet a dat semnalul unui nou mod de gândire pentru antichitatea din spațiul sud-est-european. Omenirea se afla încă în copilăria timpurie a dezvoltării ei spirituale. 

În aceeași fază a evoluției mă voi considera și eu în continuare. Un matur cu minte de matur, ochi de copil și receptivitate în limitele putinței. Ani de zile m-am întrebat, iar răspunsurile nu m-au satisfăcut pe deplin: ”Cum să fac să dobândesc o Viziune cât mai cuprinzătoare despre realitățile accesibile mie ? Și cum să nu cad în capcana de a face din Cunoaștere un simplu scop în sine, meschin, livresc?”.


Și așa am intrat benevol în colimatorul lui Cioran, pe care l-am citat în preambulul articolului. De fapt, Cioran nu contestă explicit Cunoașterea în sine (el însuși fiind un erudit), ci mecanismele asimilării acesteia. Procesul, ”the making of”, ca să mă exprim prozaic cu pretenții de ”plastic”. 

Dar nu vreau să cad în capcana unei polemici dezechilibrat-existențialiste cu ilustrul gânditor din cauza unei fraze-paradox. Mai toți filosofii au recunoscut limitele minții umane, încă din vremea când psihologia nu se desprinsese de filosofie. Schopenhauer a concluzionat: de vreme ce natura noastră este trecătoare, nu avem motive să ne suspectăm intelectul că ar avea puterea de a cuprinde Infinitul, Eternul, Absolutul. Iar Nietzsche a radicalizat mesajul: filosofia trebuie deturnată de la subiectul Omului superior la subiectul Omului instinctual, cu o existență vremelnică, meschină, limitată genetic. Omul este încă idealizat. ”Omul este ceva ce trebuie depășit”, strigă Nietzsche în ”Așa grăit-a Zarathustra”, vestind sosirea Supraomului. Omul trebuie înțeles așa cum este el și abia apoi expus unui aer al înălțimilor spirituale. 


Nietzsche-Schopenhauer

Nu am puterea de a-l contrazice pe Nietzsche nici la 114 ani de la moartea sa fizică (căci moartea spirituală l-a hărțuit încă din 1889). Conștiința umană funcționează după reguli de supraviețuire și e într-o permanentă căutare a fericirii facile. Trăiește clipe, nu caută adevăruri. ”Adevărul” - subiectiv, primar sau cum o fi - este aici, acum, perceptibil cu ajutorul simțului comun, punct. Iar eforturile de gândire sunt orientate preponderent către scopuri utilitariste, profesionale. În restul timpului se caută distracția, confortul mental, cu recurs permanent către instinctual.


Cam multă GENERALIZARE. Cred că acesta este unul dintre cele mai relative concepte ale filosofiei de oricând și de pretutindeni. Îmi voi rezerva spațiu pentru a reveni asupra acestui subiect.

Dar nu acuz și nici nu analizez. Doar încerc să îmi găsesc un punct de sprijin, ca Arhimede, pentru viitoarele episoade ale ”Nesațului cognitiv”. Dincolo de toate limitările, Omul sau SubOmul din mine oscilează dual (nu duplicitar!) între două extreme. Pe de o parte, e adânc înrădăcinat în utilitarism, hedonism, confort mental. Pe de altă parte, caută cu disperare și direcția/sensul Infinitului, Absolutului și Eternului. Pur Asimptotic. 


________________________________________________


Cred că am găsit și punctul de sprijin, dar nu ca să răstorn Pământul, ci ca să nu mă răstorn pe mine însumi:


Dacă nu poți vedea Imposibilul cu Ochii minții, nu vei putea înțelege Posibilul nici măcar cu toate simțurile larg deschise.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentati...daca existati...