Google+ noiembrie 2014 | ComiCultural

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

O, tempora! O, diaspora!

/  Și să tineți minte că Diaspora n-a fost a strămoșilor voștri, nu e a mea și nu e a voastră!
Nici măcar a lor. A diasporeicilor. /
Absolut din întâmplare, azi am privit mai atent pagina de start a site-ului dexonline.ro. Pe verticala dreaptă a homepage-ului, apare o rubrică ce pare a defini sociologic, dar și cultural, clientela DEX-ului: ”Cuvântul lunii”.
Pentru luna încă în curs, cuvântul cel mai căutat a fost ”diasporă”:
 
diaspora dex
Sociologic: nimic surprinzător. Românii atestați civic și-au ales președintele, iar anomaliile electorale din diaspora au impus trendul inclusiv în spațiul DEX-ului. 
Cultural: E limpede că mulți români nu știau ce înseamnă ”diaspora” înainte de a exploda mămăliga lângă ceau(r)nele străinătății. Iar după televizarea obsesiv-diasporeică a frustrărilor expatriaților noștri, mulți conaționali s-au năpustit spre DEX, să-nțeleagă și creierul lor ce se întâmplă cu românii din zona aia de conflict . . . cum îi zicea . . . Diaspora??? Culmea, cuvântul era chiar substantiv comun, cine s-ar fi așteptat ?! ( Cine spunea că televiziunea n-are rol formativ, ci doar in/deformativ ?!. . .).
M-apucă o duioșie inDEXorabilă. Păi, tot românu' cu sfântu' scaun la cap le-a zis la ai lui că pleacă la cules de căpșuni în Spania sau la spălat vase în Italia, nu în diaspora!. . . Iar la știri aflăm periodic despre românce arestate pentru prostituție în Italia, mai rar despre românce premiate ”magna cum n-aude” aproape nimeni despre știrile pozitive din diaspora. Că nici rating n-atrag, nici inimile de români nu se umplu cu sentimente tonic-patriotice gen ”nu le-a ajuns țara asta, ștoarfilii dracu', a plecat la produs, așa le trebuie!”. . .
Prospectiv: vine decembrie. Încerc să intuiesc ce-o să găsesc pe DEX la Cuvântul lunii în seara de Revelion. Ce evenimente cu puternic impact social vor mai exploda luna următoare?
Să fie tot despre Johannis, care depune jurământul de președinte pe 21 decembrie ? Oare o să ”se” jure Klaus că e mai presus de orice suspiciune de incompatibilitate (detalii AICI)? Uite, ”incompatibilitate” poate fi Cuvântul lunii decembrie! Sau ”justiție”. Sau ”casație”.
Hmmm. . . sau să fie ceva de sezon. . . ”crăciun” . . . nu, p-ăsta îl știu aproape toți . . . 
Dacă aș fi un miliardar excentric, cinic și mizantrop ( trei sferturi din condiții deja le întrunesc, ghici pe care? :) ) - aș inventa o  companie de telefonie morbidă, mi-aș pune brain-joggingul la treabă și aș invada mass-media cu o reclamă-capcană, promițând un bonus frizând promoția cerebrală: ”Abonează-te acum! Și Santa Klaus o să-ți dea gratis o vacanță de neuitat în Diaspora!
Și să vezi din nou invazie pe DEX a românilor cu dragoste de învățătură, poate n-or fi citit bine prima oară: oare dDiaspora era o țară ideală sau o circumcizie* electorală??!!. . .
* CIRCUMCÍZIE (electorală), circumcizii, s. f. Ritual electoral la unele partide social-înfumucrate, constând în suprimarea involuntară a propriului candidat la președinție. (Sursa: Ficționarul InDEXplicabil al Limbii Române)
______________________
(acesta nu a fost un advertorial dedicat dexonline.ro / a fost doar ultimul meu articol despre nimic pe 2014)

marți, 25 noiembrie 2014

spune-mi

spune-mi,
în ce limbă s-a rostit prima oară ”te iubesc” ?
și cum suna,
spune-mi, cum suna,
nu-i așa că e deja o limbă moartă?!. . .

joi, 20 noiembrie 2014

Johannis. Încă pur ca un Crin.

Din ciclul ”Nu mă întrebați cum am făcut primul milion de likeuri”


Like a german. Like it or not.
Eu nu i-am dat like lui Johannis. Îmi păstrez likeurile pentru 2019. Deocamdată, victoria e doar a Speranței. Un milion și ceva de likeuri pentru Klaus sună bine, deși cam ante-fapte. Nu vă cert, nu vă combat, e bună și susținerea explicită, pentru moralul câștigătorului. E un gest frumos să-i dai like cuiva. Doar că likeurile de acum sunt doar voturi în alb, ca și cele de la urne. Așa trebuie să le considere Președintele.
Revoluția bunului simț. Pentru cine-l are. . .
Nu-i mai puțin adevărat: revoluțiile nu se fac cu circumspecții, ci cu acțiuni în forță. Revoluțiile le fac revoltații. Ajunșii cu cuțitul la os. Văzătorii în alb/negru (sunteți destui, nu negați - și nu e întotdeauna rău). Cei pentru care altă cale nu mai există. Cei ale căror coloane au toate vertebrele interconectate. Și de foarte multe ori au dreptate. Uneori, e necesară o explozie socială pentru reinstaurarea bunului simț.
Facebook. O democrație virtuală.
E remarcabil că bătăliile moderne se pot câștiga și online, recte pe facebook, mai ales dacă este vorba despre combatarea unor PSDinozauri. (Se știe că dispariția dinozaurilor a favorizat dezvoltarea mamiferelor, deci apariția noastră, a Oamenilor.)
E remarcabil că Johannis este mai like-uit decât Merkel.  Doar că germanii au avut și alte treburi decât să dea likeuri. Ei locuiesc într-o viață reală, nu în Speranța online.
Și Constantinescu l-ar fi depășit pe Helmuth Kohl în 1996, dacă facebook ar fi existat, bag mâna-n foc, retroactiv. Pentru că suntem încă un popor imatur. Pentru că democrația este încă o țintă pentru noi, nu o stare de fapt. Este, încă, doar o simulare online. Și o proiecție electorală netranspusă niciodată în practică.
Și tot retroactiv vă pot spune și ce s-a ales de idealurile lui Coposu. (Lot of fuck).
Pro Johannis. Până la proba(-ele) ANI ?. . .
Până la urmă, de ce a câștigat Johannis?. . .
A,da: aroganța lui Ponta, bâlbele ministeriale corlățeano-meleșcane, formulele electorale psd-iste învechite,  deci vot negativ, pe de o parte.
Dar și: imperturbabilul aer nobiliar adoptat de Johannis, experiența unei administrări reușite a Sibiului și (foarte important - POATE CEL MAI IMPORTANT) - Imaginea sa de (probabil) necorupt, de (probabil) incoruptibil, de (probabil) neînvecinat cu expușii la probele DNA. Nu și la probele ANI: mie mi se pare un pic nepotrivit ca un personaj căruia nu i s-a demonstrat compatibilitatea dintre funcția de primar al Sibiului și postura de acționar la companii de stat să poată candida la funcția supremă. 
În fine. Micile păcate se iartă (??). Dar asta vom afla abia pe 25 noiembrie.
Și, totuși, Crin.
Mă duce acum gândul la Crin. Cât de progresist părea în bătăliile electorale cu Băsescu! Păcat că n-a avut un partid mai potent electoral. Așa, ca PSD-ul lui Geoană (?!?). Băsescu contra Antonescu - n-ar fi fost antologic?! Coșmarul lui Videanu, probabil.
 Și mă roade un gând bizar.
Crin Antonescu mi se pare principalul pre-artizan al victoriei lui Johannis. Involuntar. Sau nu???
Păi, să recapitulăm. 
Klau, îți vine să crezi?? Ești președinte! Ești ca Băse – de la Primărie direct la Președinție!
 Acu, nu mă victimizez, eu nu sunt Stolo, de-i plângea Trăienel de milă în public!
Io mi-am făcut-o cu mâna mea!
Dar istoria e nedreaptă, măi Klau, îi uită repede pe oamenii din umbră…
Cine l-a propulsat pe Johannis în stafful PNL? Crin.
Cine declara, involuntar-vizionar, în februarie 2013, că Johannis ar fi bun de prim-ministru, dar și de președinte al României? Crin.
Cine a fost principalul artizan PNL-ist al întemeierii USL? Crin.
Cine a fost principalul artizan al ruperii USL, înviind premisele unui PNL resuscitat identitar, ieșit de sub umbrela unei alianțe malefice? Crin.
Cine a fost principalul mușcător al beregății lui Victoraș? Crin.
Cine s-a expus fatal unui război deschis, rozător de credibilitate prin virulența sa, dar și prin expunerea la dejecțiile imanente demersului? Crin.
Cine a pierdut procente masive la imaginea publică, în favoarea imaculatului Johannis, până la pierderea conducerii PNL în iulie 2014? Crin.
Cine n-a avut timp (și nici dispoziția, e adevărat) să-și erodeze imaginea în dueluri viscerale cu adversarii politici? Johannis.
Concluzie: nu neg calitățile de manager politic-administrativ și probitatea morală a lui Johannis. Și e foarte bine că i s-a creat o pârtie spre președinție, inclusiv prin greșeala neforțată a adversarului. Dar cred că merita și Crin Antonescu măcar o notă de subsol, oricât de detestabil ar fi devenit între timp.
Willkommen, Johannis!
Așadar, bun venit, Johannis. Bine că ai câștigat! Ești președinte. Dar nu știu dacă e suficient. Ai o clasă politică de suportat. Și reciproca se aplică.
Îmi pare bine că ești etnic german. Îmi pare bine și că ești român. Și mie mi-ar fi plăcut să fiu sibian.
Sunt, însă, puțin contrariat. Nu știu dacă aș fi vrut să-ți lansezi deja o carte. A fost premeditată, nu există dubii. Dar aș fi vrut s-o lansezi peste 5 ani. Și abia atunci să fie best-seller. (Nici nu mă întreb dacă ai fi lansat-o în caz de înfrângere. E irelevant.)
Te rog, însă, ceva:  lasă-te depășit pe facebook de Angela Merkel. Pune-ți consilierii să umble la optimizările României reale. Și anunță-ne când ai succese. Anunță-ne și când ai eșecuri. Spune-ne și ce măsuri reparatorii iei. Chiar și pe facebook!
Eu  încep să fac ”print screenuri” cu activitățile tale. Deocamdată, aștept.
Și scuze că m-am adresat la persoana a doua singular. Spre deosebire de domnul Traian Băsescu, de care m-am simțit foarte departe. Cu tot cu predispoziția lui pentru băile lui de mulțime.

luni, 17 noiembrie 2014

Victorița

Baladă populistă într-un act sinucigaș,

                                                                                          de Anonimus Pontanimeni 

(acțiunea începe din momentul în care păstorul de suflete pierdute în diaspore fără de sfârșit, Victor Ponta, își dă seama că . . . pardon, își dă doar duhul. )

Oiță bârsană,

De ești Daciană

Și de-o fi să mor

Proscris de popor,

Să spui lui Johann

Și lui Corlățean

(Și, chiar de-i în van,

Și lui Meleșcan.

Iar peste vreun an

Și lui Tăricean.)

Ca să mă îngroape

”Câinii” să mă ”sape”,

Să fiu încolțit,

Să fiu surghiunit

De turma de (v)oi

Răpus în război,

Ca-n mintea viața de-apoi,

Să fiu tot cu voi!

Iar tu, cu umor,

Să le spui și lor

Să le spui curat

Că m-am încurcat

Cu o baroneasă,

De viță culeasă,

Fată de baron

Crescut de Ion*.

Soarele și luna

Plagiau cununa;

Brazii venetici

I-am avut complici.

Preoți, șuții tari,

Șulfe și șperțari,

Cu Johannis zece

Brrrr. . . deja sunt rece!. . .

 

* Ion Iliescu, baciul tuturor.

România minoritară

Inconștienții colectivi - o lecție de psihanaliză politică


Nici n-am terminat bine articolul despre teoria junghiană a inconștientului colectiv, c-am și văzut-o aplicată la alegerile prezidențiale proaspăt încheiate.


Victoria lui Klaus Johannis (deși are și explicații cu reflexe corlățene și aroganțe pontiene), își trage seve grase din unul dintre arhetipurile împământenite în cortexul comunitar românesc: România lucrului german făcut.


Vreme de decenii, în Inconștientul românesc a existat o bătălie aprigă între sentimentul ”pro-Hohenzollern” și resentimentul ”anti-Hitler”, ceea ce făcea ca Arhetipul germanofil să se bată cu cel germanofob.


Ieri, filogermania cumpătată a învins detașat pesedemania pensionată pe necaz de ”boală pe Băsescu”.

 

Lăsând la o parte o treime din electorat (care nici nu știa să zică / ”gâdea, badea sau ciuvică”), poporul român a conștientaxat nesimțirea PSD-istă, conștient-votând un Johannis atât de simplu, după vorbă, după port. (Vorba lu' Băsescu: ”Cum care port?! Portul Constanța . . . hăhăhăhă!”).


 

ponta-victor-400x2661
Victor Ponta, pe vremea când plagia zâmbetul lui Iliescu.

În viitor, ar fi indicat ca staffurile de campanie să ia în serios meseria de psihanalist politic, deoarece câmpul principal de luptă nu e pe gliile pontaminate cu sacoșe umanitare, ci în creierele amprentate cu informații seculare.

 

Nu degeaba candidații ”-escu” au monopolizat douăzeci și cinci de ani de istorie post-Ceauș-escu. Nu degeaba ”Traian” ne-a fost tată nu doar prin împreunarea forțată cu Dacia asimilată.


Mă opresc aici, aud că Daciana Ponta, căutând să-și resuciteze psihic Victorașul, umblă după 250.000 de semnături ca să schimbe legea electorală. Vrea să introducă o prevedere de bun simț civic: primul clasat să fie președintele României lucrului bine făcut, iar al doilea să prezideze peste ce rămâne.


Curat diabolic! Johannis ar fi primul președinte peste o țară minoritară. Resimțiți deja un sentiment de Klaustrofobie?. . .

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Nesaț cognitiv (3)

Mitologicul Inconștient

 

Dacă nu poți vedea Imposibilul cu Ochii minții,

nu vei putea înțelege Posibilul nici măcar cu toate simțurile larg deschise. 

  

/ Confesiune. Seria ”Nesaț Cognitiv” nu este un ghid sau un compendiu de idei cu pretenție de înțelepciune. E, pur și simplu, o împărtășire publică a modului în care cred eu că ar trebui să privim și să înțelegem lumea - cu accent pe zona cultural-artistică. Așadar, zero pretenții academice, deși voi face frecvent recurs la marile spirite, majoritatea defuncte. În materie de spiritualitate, am impresia că s-a inventat aproape tot. Noi doar schimbăm decoruri, reinterpretăm aceleași idei. Doar știința mai poate induce schimbări de fond. Nu sunt ComiCultuGraal, nu sunt nici măcar ComiCultural, cum mă pretind. Doar tind. Și tind de nu mă mai opresc. /

Nu am îngropat subiectul ”mitologie” în articolul precedent, așa cum părea. Mitologia e cel mai durabil fenomen cultural din istoria umanității. Și, probabil, și cel mai versatil, în sensul creativ al cuvântului. 


Mitologicul este preexistent în psihicul nostru. O idee revoluționară pentru vremurile în care a emis-o Carl Jung.


Inițial, Sigmund Freud identificase (printre altele) sediul trăirilor noastre refulate - Inconștientul personal. Era vorba despre trăirile derulate de-a lungul vieții, efect direct al propriilor experiențe.


Discipolul său (până la un punct), Carl Jung, a sondat în continuare psihicul,  descoperindu-i o neașteptată dimensiune universală. Elvețianul a constatat că mai există un substrat psihic profund, cu care suntem amprentați de la naștere și care nu reflectă experiențele noastre personale (deci post-naștere), ci experiențele trecute ale întregii specii umane. Un substrat compus din arhetipuri impregnate inclusiv cu semnificații mitologice. L-a botezat Inconștientul colectiv, deoarece nu lipsește din bagajul genetic al niciunui muritor. 

 

Nici ”Inconștientul” lui Freud, nici cel al lui Jung nu sunt descoperiri 100% originale. Dar cei doi au meritul de a fi depășit faza intuitiv-speculativ-rațională a predecesorilor lor, de a fi obținut date relevante pe cale experimentală, științifică.


Așadar, ne naștem cu creierul plin de moșteniri spiritual-instinctuale ”inconștientizate”, mereu pe punctul de a fi expuse razei de acțiune a Conștientului

Este momentul apelului la un pic de Concret. Un exemplu devenit emblemă pentru mitologicul aprioric din Om.


În cartea sa, ”În lumea arhetipurilor”,  Jung studiază simptomatica  interpretare pe care Freud o conferise tabloului lui Da Vinci - ” Fecioara cu Pruncul şi SfAna”. 


Leonardo_da_Vinci_-_Virgin_and_Child_with_St_Anne_C2RMF_retouched
Leonardo da Vinci - Fecioara cu Pruncul şi Sf. Ana (circa 1508)

Nu voi explora ipotezele sexuale derivate din speculațiile eronate ale lui Freud pe tema unui text greșit tradus din italiană (mai multe detalii AICI).


Mă voi concentra pe un alt aspect. Așadar, austriacul susține că Fecioara și Sf. Ana le simbolizează pe cele două mame care l-au crescut, în realitate, succesiv, pe da Vinci (mama naturală, respectiv cea vitregă).

În replică, Jung spune că ”această cauzalitate este personală”(ca să nu mai spunem că Sf. Ana era bunica lui Isus!). Așadar, Freud a aplicat interpretarea la semnificații specifice Inconștientului personal - a raportat-o la evenimente din viața lui Leonardo da Vinci.  Iar Jung consideră că este nevoie de o extindere a investigației spre trecutul pre-nativ al lui Da Vinci. Către zona Inconștientului colectiv.


Motivul ”celor două mame” are o puternică simbolistică mitologic-religioasă, transmisă inclusiv pe calea Inconștientului colectiv. Psihologul elvețian indică acest motiv ca fiind unul dintre arhetipurile primordiale - și anume Anima - latura feminină din bărbat, care are imaginea mamei drept reper primordial.


Dubla maternitate are origini străvechi. Mitologia greacă îl are pe Heracle, provenit din împreunarea adulterină a divinului Zeus cu muritoarea Alcmena. În același timp, însă, Heracle se înfruptă și din laptele nemuririi de la sânul înșelatei Hera, dobândind și natură divină.


 

Paul Rubens - Originea Caii Lactee
Paul Rubens - Originea Căii Lactee (circa 1637)     

Mai departe, în Egiptul antic, faraonul era deasupra tuturor prin dubla sa natură - umană și divină. Ipostaza îi conferea și dreptul la o dublă naștere, deci o dublă filiație, precum reiese din picturile templelor egiptene.


Jung ne indică și cazul lui Isus, născut dintr-o fecioară și apoi renăscut spiritual, fiind botezat în apele Iordanului de către Ioan.


Concluzia lui Jung este clară. Suntem expuși genetic la misticism și, implicit, la posibilitatea exportării lui în Conștient. Chiar și cei mai atei dintre noi. 


Ideea este întărită și de Mircea Eliade, mai tânărul prieten al lui Jung. În ”Sacrul și profanul”, românul demonstrează că până și cel mai ”areligios” dintre pământeni, voluntar-agresiv lepădat de sacru, este înțepenit în superstiții și tabuuri cu rădăcini (pre)istorice. Eliade constată că și omul modern are o mitologie închegată din obiceiuri, reflexe și automatisme, chiar dacă nu mai este vorba despre raportarea la o divinitate certă. 


Apropo de supranatural: nu am întâlnit încă referiri demne de luat în seamă la genul de mistică de mai jos, căreia deformatorii de opinie habotnică îi atribuie cauze prezicătoare de aprige năpaste (Ex: cazul mamei surorilor Gabor):


blestem-manastirea-frasinei

joi, 6 noiembrie 2014

NESAȚ COGNITIV (2)

 (continuare de AICI)

 

/  ”Mă miră faptul că unii încă se mai preocupă de teoria cunoașterii”

EMIL CIORAN /

/ ”Să fiu deprimat că nu voi putea cuprinde niciodată Cunoașterea

sau să fiu fericit că am atâtea de învățat încât nu mă voi putea opri niciodată?”

Eu /


Cu cât înaintez în vârstă, cu atât devin mai alergic la lipsa timpului liber. Resimt dificultatea de a mă raporta la el ca la o Dimensiune fecundă, ca la un spațiu fertil al împlinirii personale.  Tot mai des îmi pare un loc de refugiu, de parcă m-aș revărsa în albia abandonului de sine, nu în realitatea mea alternativă. Asediat de activități cotidiene destinate supraviețuirii, știu că am nevoie de o disciplină mentală spartană, iar asta înseamnă că trebuie să devin mai. . .


Selectiv.


În materie de selectivitate a priorităților și de urmărire consecventă a scopurilor, nu sunt chiar un guru. Am alternat perioadele de asimilare culturală nediferențiată, cantitativă, cu perioade mult mai lungi de pauză, de delăsare. Și prea puțină introspecție purspirit.  


Uneori, sunt tentat să mă apuc să împletesc funia suicidarnicului Cioran, schițând tehnici de supraviețuire cu degetele gâtuite de emoție. Alteori, îmi vine să mă încui penitenciar în butoiul lui Diogene (sau Damigene, cum îl poreclisem prin școala primară) și să-mi sondez pseudoumanitatea, deghizat în gândac kafkian, în căutarea vreunor adevăruri refuzate la lumina zilei. Gândire patologică sau existențialism extrem? 


diogene-gerome

Prefer să mă iluzionez și s-o diagnostichez drept foame de . . .


Cunoaștere. 


Împlinisem 10 ani când am descoperit ”Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. M-au fascinat poveștile mitologice mult mai mult decât lecturile cu Winnetou și Old Shatterhand (preferații contemporanilor & excesiv adrenalinaților mei colegi de școală). La mare luptă cu Jules Verne, care îmi aprinsese iremediabil pasiunea pentru science fiction.


Întorcându-mă la mitologie, primii mei eroi preferați au fost Prometeu, Heracle/Hercule, Ahile, Hector, Ulise și Eneas. (M-a intrigat Patrocle, nefericitul prieten al lui Ahile. ”Cum să ai nume de câine?!”, gândeam cu mintea de copil. Și mai ales câinele Lizucăi, din ”Dumbrava minunată”?!!). Am avut câteva preferințe și printre zei - magia fascinează, mai ales la 10 ani! Era imposibil să nu mă identific aspirațional cu Zeus-Jupiter (Il capo di tutti capi), așa cum Venus-Afrodita, superlaDiva din Olimp, îmi ocupase deja mintea deprinsă cu principiile primare ale esteticii. Totuși, poetul încă nedescătușat din mine o asocia pe Aurora - cea cu degete trandafirii - cu o frumusețe mai subtilă, mai mistică decât a Afroditei. Iar Artemis-Diana era refugiul meu pentru aventuri în sânul naturii. Doar al naturii, nu percepeam încă semnificația erotică a sânilor de femeie.


Aici voi face o paranteză spontană, aproape autopsihanalitică. Pe amazoanele care își tăiau sânul drept ca să mânuiască mai bine arcul le percepeam ca pe niște femei războinice, dar nu neapărat masculinizate. Pe de altă parte, ideea unei femei fără un sân nu mă ducea cu gândul la o femeie mutilată. Funcția sânului tăiat era compensată în mintea mea de plusul de îndemânare căpătat. Un handicap necesar. Pe de altă parte, vă jur că abia acum mă întreb (și cred că îmi și explic parțial) de ce această odioasă practică nu mi-a inspirat atunci nicio fărâmă de repulsie sau de cutremurare. Explicația ar fi că mie îmi lipsea nativ această parte anatomică. Iar sentimentul empatiei era la mine încă în faza incubației. Plus că, oricum, eram deja obișnuit cu ororile descrise în alte povestiri (nerecomandabile minorilor, dar prescrise în programele școlare). Mă întreb ce reacție aș fi avut (sau aș avea) dacă aș fi citit despre vreun popor de sălbatici care își tăiau (sau măcar ”ajustau”) penisurile pentru a călări mai bine!. . .


amazoana

Trecând de partea narativă a mitologiei, pot spune că am întâlnit acolo multe pilde cu miez de înțelepciune. Lăcomia nechibzuitului Zeus în fața derutantei grămăjoare de carne, pusă la cale de Prometeu. Alegerea căii Virtuții de către Hercule cel ademenit pe calea ușuratică a Viciului. Și (din nou feelingul de poet latent?) povestea sfâșietoare a lui Orfeu, care a cedat instinctului și s-a uitat după Euridice cu doar un pas înainte de a păși dincolo de Infern


Și am mai moștenit și o prejudecată: să nu acceptăm cadouri de la greci . . . până când nu le desfacem măruntaiele cabaline. Căci grecii-s experți în jocuri de cUlise!. . .


La vârsta aceea, firește că am gustat în primul rând spectaculosul din legende și abia în secundar tâlcurile poveștilor. Dar pot spune că învățăturile din miturile grecești mi-au amprentat gândirea pe viață, pentru că le-am citit la o vârstă a maximei receptivități, a inocenței încă nepervertite, și le-am interpretat într-un spirit mai mult ludic decât autodidactic.


Și duios copilăria trecea. La 10 ani, mitologia mi se părea a fi jumătate fantezie / jumătate realitate reactivată arheologic. Ulterior am înțeles că tot acest caleidoscop de zeități  era doar rodul imaginației omului antic, înfricoșat de Natura pe care încă nu o înțelegea. Cu tot substratul de înțelepciune, era obligatorie ieșirea de sub fascinația miticului. Și astfel am aflat de Școala din Milet, cu ai săi Thales, Anaximandru, Anaximene și ceilalți. I-aș putea numi străbunii tuturor științelor care aveau să se nască de-a lungul istoriei. Cu ei, lumea a trecut la nivelul următor.


Dar nu despre istoria filosofiei vreau să scriu în continuare. Există cărți pe tema asta, pe blog doar propun dezbateri pe teme focusate. 


Un început de Viziune


Școala din Milet a dat semnalul unui nou mod de gândire pentru antichitatea din spațiul sud-est-european. Omenirea se afla încă în copilăria timpurie a dezvoltării ei spirituale. 

În aceeași fază a evoluției mă voi considera și eu în continuare. Un matur cu minte de matur, ochi de copil și receptivitate în limitele putinței. Ani de zile m-am întrebat, iar răspunsurile nu m-au satisfăcut pe deplin: ”Cum să fac să dobândesc o Viziune cât mai cuprinzătoare despre realitățile accesibile mie ? Și cum să nu cad în capcana de a face din Cunoaștere un simplu scop în sine, meschin, livresc?”.


Și așa am intrat benevol în colimatorul lui Cioran, pe care l-am citat în preambulul articolului. De fapt, Cioran nu contestă explicit Cunoașterea în sine (el însuși fiind un erudit), ci mecanismele asimilării acesteia. Procesul, ”the making of”, ca să mă exprim prozaic cu pretenții de ”plastic”. 

Dar nu vreau să cad în capcana unei polemici dezechilibrat-existențialiste cu ilustrul gânditor din cauza unei fraze-paradox. Mai toți filosofii au recunoscut limitele minții umane, încă din vremea când psihologia nu se desprinsese de filosofie. Schopenhauer a concluzionat: de vreme ce natura noastră este trecătoare, nu avem motive să ne suspectăm intelectul că ar avea puterea de a cuprinde Infinitul, Eternul, Absolutul. Iar Nietzsche a radicalizat mesajul: filosofia trebuie deturnată de la subiectul Omului superior la subiectul Omului instinctual, cu o existență vremelnică, meschină, limitată genetic. Omul este încă idealizat. ”Omul este ceva ce trebuie depășit”, strigă Nietzsche în ”Așa grăit-a Zarathustra”, vestind sosirea Supraomului. Omul trebuie înțeles așa cum este el și abia apoi expus unui aer al înălțimilor spirituale. 


Nietzsche-Schopenhauer

Nu am puterea de a-l contrazice pe Nietzsche nici la 114 ani de la moartea sa fizică (căci moartea spirituală l-a hărțuit încă din 1889). Conștiința umană funcționează după reguli de supraviețuire și e într-o permanentă căutare a fericirii facile. Trăiește clipe, nu caută adevăruri. ”Adevărul” - subiectiv, primar sau cum o fi - este aici, acum, perceptibil cu ajutorul simțului comun, punct. Iar eforturile de gândire sunt orientate preponderent către scopuri utilitariste, profesionale. În restul timpului se caută distracția, confortul mental, cu recurs permanent către instinctual.


Cam multă GENERALIZARE. Cred că acesta este unul dintre cele mai relative concepte ale filosofiei de oricând și de pretutindeni. Îmi voi rezerva spațiu pentru a reveni asupra acestui subiect.

Dar nu acuz și nici nu analizez. Doar încerc să îmi găsesc un punct de sprijin, ca Arhimede, pentru viitoarele episoade ale ”Nesațului cognitiv”. Dincolo de toate limitările, Omul sau SubOmul din mine oscilează dual (nu duplicitar!) între două extreme. Pe de o parte, e adânc înrădăcinat în utilitarism, hedonism, confort mental. Pe de altă parte, caută cu disperare și direcția/sensul Infinitului, Absolutului și Eternului. Pur Asimptotic. 


________________________________________________


Cred că am găsit și punctul de sprijin, dar nu ca să răstorn Pământul, ci ca să nu mă răstorn pe mine însumi:


Dacă nu poți vedea Imposibilul cu Ochii minții, nu vei putea înțelege Posibilul nici măcar cu toate simțurile larg deschise.


sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Antivot

/ continuarea articolului ”Singurul adevăr absolut(izat) despre campaniile electorale din România /

 

 

M-am învârtit câțiva ani printre politicieni.


Pe unii îi cunoșteam de pe vremea când încă nu erau politicieni.


Apoi, nu i-am mai recunoscut când au devenit politicieni.


Le-am descifrat orientările. Le-am constatat și dezorientările. Le-am cunoscut asistentele. Le-am cunoscut consilierii. Le-am cunoscut tangențial și câteva dintre amante (sunt buni și consilierii la ceva!). 


Odată, pe unul l-am chestionat  în legătură cu proiectul de lege pe care îl inițiase recent. Programasem întâlnirea cu o săptămână în avans. Timp berechet să își pună ordine-n idei și-n cuvinte până când ne vom fi întâlnit. Odată ajuns în biroul lui de deputat, după primele două întrebări l-am încuiat. A ales varianta ajutătoare - asistenta personală. O blondă platinată cu privire subînțelegătoare, cu fundul cât un fotoliu senatorial și sânii simulând impolitețea. I-a pus deputatului în brațe o copie a proiectului. Dar demnitarului tot i-a luat ceva timp să găsească articolele despre care îl iscodisem. Le-a citit cu luare aminte. Ca pentru prima oară. Incapabil să nuanțeze, să explice, să motiveze. Sic transit gloria P.N.Ț.C.D..


Altul percutase promițător, tot pe la Camera Deputaților, preț de vreo trei sferturi de mandat. O portavoce moderat-persistentă în favoarea IMM-urilor, de un liberalism contagios. Pâinea lui Dumnezeu, sarea în bucate și cuțitul în rană. Urma să candideze pentru un nou mandat de deputat, când i s-a publicat dosarul de fost colaborator al Securității.  A parcurs fulgerător toate fazele: s-a mirat, a negat, s-a resemnat. Din deputat reputat, s-a reprofilat în întreprinzător pensionat. Acum este o personalitate respectată în urbea natală.


Am cunoscut politicieni care au făcut câte 2-3 exchangeuri de partide în maxim doi ani. Politicieni care își bârfeau sinuos-abil colegii de partid, chiar de față cu ziariștii lingăi de funcții și de tacâmuri post-conferințe. Politicieni care au tutelat zeci de licitații publice măsluite. Politruci care în public se scuipau pe obraji, iar în dos se pupau ștregărește (”pe obraji”, nu ”în dos” - notă CC). 


Când ajungeam prea departe cu investigațiile, cei mai mulți reacționau cu sfidare implicită. Unii ajungeau la intimidare. Știau că sunt intangibili. Nedovedibili. Îi proteja Sistemul. Omerta. 


Alții, nu la fel de erectili psihic, deveneau extrem de expresivi. Mă sondau cu priviri unsuroase, se foiau pe fotolii ca să-mi testeze receptivitatea la ”dialog”. Dacă mimam că le fac jocul, ajungeau în pragul negocierii tăcerii. Cu unul singur am ajuns  cu negocierea dincolo de limbajul corporal. Doar că n-am picat pe ”sumă”. Suma viciilor. Glumesc. N-am ajuns chiar la sumă. M-am fofilat și eu în fotoliu. Am devenit voalat, opac, aproape explicit ostil. La final, civilizat, ne-am împreunat mâinile. El, cu o strânsoare spastică. Eu, cu o scursură politică.


*


Nu politicienii sunt de vină (nu-i așa?!?). Mediul politic e patogen.


Ei, indivizii, ”homo politicușii” se nasc curați. Tabula rasați. Apoi devin cooptați și  înregimentați. Finalmente, sunt îndoctrinați. Cu doctrina Puterii și a Banului. Singura mentalitate. Singura credință. 


Și nu există Partide. Există doar două entități brute, duplicitare și cvasi-spre-fals-antagonice: Puterea și Opoziția. O masă informă, dar compactă, de oameni cu identitate contrafăcută. Am scris-o deja, schematic în articolul anterior.


De aceea, pentru mine, spațiul politic este în carantină pe termen nelimitat. Iar cabina de vot este, deocamdată, ”no ComiCultural's land”. 


VOTAT 1

 (articol dedicat alegătorilor fără aleși)