Google+ Iluminarea lui Ungaretti vs Înserarea lui Quasimodo | ComiCultural

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Iluminarea lui Ungaretti vs Înserarea lui Quasimodo

Aveam vreo 17 ani. Ascultam la radio o emisiune despre lirica lui Giuseppe Ungaretti (1888 - 1970).

Și mi-a rămas în minte următorul poem:


Mattina 

      M`illumino

      d`immenso.


Dimineața

     Mă iluminez

     de (atâta) nemărginire.


 

Nimic mai simplu. Nimic mai încăpător.

Parcă îl aud murmurând pe Nichita: ”Atât de mult conținut învelit cu atât de puțină formă!”.

Dacă poezia ar fi o sculptare în imensitatea lexicală a unei limbi, închipuiți-vă cum ar arăta statuia ”Mattina”. Ca un corpuscul supracondensat explodând într-o inundație solară.


Să ni-l imaginăm acum pe Ungaretti pe 26 ianuarie 1917. Este soldat în primul război mondial. Este la Santa Maria la Longa, după o lungă bătălie și se trezește într-o dimineață de iarnă, viu, cu sentimentul Iluminării. Și scrie ce simte.

             

Ungaretti_Giovane

”M`illumino d`immenso.”


Pentru poetul italian, a fost doar o revelație. O puteam avea oricare dintre noi. O putea avea Confucius. O putea avea Dante. Petrarca. D`Annunzio. Și poate că au avut-o. Dar primul care a scris-o este Ungaretti.

Poetul e singur. El este acum Unicul copleșit de Imensitatea spațiului. Spațiul este prelungirea lui, nu este dincolo de el. Devin un Întreg.

Iar Spațiul este expresia vizuală a Privirii: e conștientizat doar în prezența Luminii.  Aici, Întunericul nu încape în cuvinte. Nu în cuvintele lui Ungaretti.


Sinele și Universul. Sufletul și Iluminarea. Punctul și spațiul. Aici și pretutindeni. Stare și Proces. Interdependență. Covârșire. Contopire. Teme care pot gravita oricând în jurul acestui poem nano-gigant.

Știm. Poezia nu are datoria de a da răspunsuri, ci de a naște noi întrebări. Noi teme.


*******************

Poezia e libertate, dar îmbracă și forme ”samavolnice”. Imaginează posibilități care pot anula orice altă realitate. ” M`illumino d`immenso” este paroxism la scară cosmică, atât de puternic, încât parcă neagă Întunericul.

Giuseppe Ungaretti a dat glas, subsecvent, ororii față de Război - simbol al Căderii, al subumanizării, al Întunericului. Iar poemul lui a fost un act de ”dezertare” din dimensiunea războiului,  a lumii decăzute, într-o cu totul altă dimensiune: cea a atracției și a contopirii universale.


Dar Lumina nu este singura cale. O știe prea bine și Ungaretti. Lumina veșnică ar însemna moartea nuanțelor. Ar duce la orbire.  Coexistența Luminii cu Întunericul este o temă la fel de fecundă.

De aceea, la final, voi ”opune” Dimineții lui Ungaretti, Seara lui Salvatore Quasimodo (1901-1968), contemporanul său (asociere sugerată de omul de litere italian Gian Lombardo):


Ed è subito sera

       Ognuno sta solo cuor della terra

       traffito da un raggio di sole: 

        ed è subito sera


Și deodată e seară.

       Fiecare om stă singur, pe inima Pământului,

       străpuns de o rază de soare:

       și deodată e seară.


---------------------------------------


De la contrar la complementar e mai puțin decât un pas.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentati...daca existati...