Google+ septembrie 2014 | ComiCultural

luni, 29 septembrie 2014

ContraVocea României. Din categoria ”Sunt un tabloidiot!”


Mă uitam la Vocea României și parcă nu-mi venea să-mi cred dioptriilor. O damesă bine-rău, cu forme de asistentă TV, dar verbalizare de divă intelectuală, ne introducea în atmosfera conspirativă a unei surprize. Urma să bată la ușa aspirantei Ramona Anca Popa, să-i dea vestea cea mare: ”Ai fost aleasă să participi la Vocea României, bucură-te ca un copil cu corp de femeie de 35 de ani”!


Figura reporteriței mi-era cunoscută, dar parcă o știam din alt film. Era ca și cum mi-ar fi imposibil, tematic, să o recunosc pe principesa Margareta, pentru că o văd filmată nu la o sindrofie regală, ci la o descindere-fulger la Domeniul Coroanei Segarcea, evitând elegant noroaiele oltenești și anunțând cu damf și trâmbițe premierea vreunei Tămâioase la un concurs internațional de vinuri.


( Ca să revin în lumea oamenilor simpli - nu vi s-a întâmplat să nu recunoașteți vânzătoarea din colț întâlnită la un spectacol la Sala Palatului, din cauză că o asociați prea puternic cu mediul ei natural plin de produse de panificație și de patiserie? . . . Să vă mai zic că mă uitam la administratorul blocului în care stau, la benzinărie, el mă întreba ce mai fac și eu îl întrebam de unde mă cunoaște? . .  ).


Și nu mă înșelam. Asistenta TV era o mondenă cu pedigree. Era Însăși Oana Cuzino, trupeșă ca o albină de-stupată la spirit și gingașă ca o stupoare de toamnă. Tămăduitoarea tuturor bolilor noastre existente și închipuite de la ”Ce se întâmplă doctore” cu semn de întrebare. Căzută benevol în rang de reporteriță de teren la o emisiune de afurisenii muzicale între Moga și Chirilă, respectiv între Loredana și restul bărbaților din universul Pro.


Oana-Cuzino_The-ONE prelucrat comicultural

Și câtă surpriză în ochii concurentei, când deschide larg ușa apartamentului! Și câtă bucurie indusă pe calea emoțiilor de către doctorița de inimi Oana Cuzino ! ”Ați fost admisă la Vocea României!” - și camera face prim-plan, din exteriorul apartamentului, cu ochii aburinzi de lacrimi reținute ai Ramonei. Iar telespectatorii trăiesc empatic surpriza, ca unul! 


Da` știți unde mi s-a rupt mie filmul? Acolo unde se schimbă fulgerător planul și o filmează pe concurentă din interiorul apartamentului. Aceeași surpriză, altă perspectivă. Adicătelea, o a doua echipă de cameramani intrase ninjărește pe geam, se pitulase printr-un cotlon și așteptase prin efracție să apară Oana Cuzino la ușă cu ”informația-surpriză”, ca să filmeze ”în secret” emoțiile din două unghiuri! Iar gazda nici nu-i observase, ea doar se întreba, gospodinărește, ce atâta praf pe bibelourile astea cu sigla Pro TV?!. . .


Ai dracu, ăștia de la Pro TV, mai ortomani ca ăia de la Evenimentul Zilei glorificat de Ion Cristoiu în anii `90 (ai cărui reporteri ajungeau la fața locului înainte să se întâmple fapta)! Fenomenologic, ProTViștii nu doar anticipară, ci și contrafăcură evenimentul!


Am resimțit surpriza disimulată telenovelistic din ochii concurentei ca pe o palmă unsuroasă pe ceafa mea de pitecantrop cu râset de politician (nu spun care). Care sunt io, vită manipulabilă cu cadre potrivite de editorul de imagine!


De fapt, acesta este stilul ”Vocii României” de abordare a tuturor concurenților, nu Oana Cuzino este de vină. Oana este o persoană mai mult decât respectabilă, doar că a picat într-un concept discutabil.


(acest articol este doar o mică pauză de inspirație înainte de analiza filmului ”Wild Strawberries”, căreia îi fac promo de-un veac jumate)


.............................................................


(Notă: Oana Cuzino realizează în continuare emisiunea ”Ce se întâmplă, doctore?”. Așadar, articolul de față este doar o satirizare a posturii sale pasagere de la ”Vocea României”).


joi, 25 septembrie 2014

Tac de nu mă mai opresc

Am citit gluma asta cu neopritul din tăcere într-un almanah ”Perpetuum comic” din anii '80.


Dincolo de haioșenia ardelenismului, formularea e de-a dreptul poetico-filosofică. A nu te mai opri dintr-o inacțiune, din omisiunea de ”a face” ceva - seamănă cu un balans introvertit deasupra unei prăpăstii numite Sine. Sinele, ca vid de inspirație.


În cazul meu, deocamdată, Viața personală bate Blogul. Pe termen nedeterminat.


--------------------------------------------


Postare cu adresă implicită către Psi & SofiArt, față de care sunt dator cu o analiză aprofundată a filmului ”Wild Strawberries”. (Plus datoria față de Blogul însuși. Și față de orice alt/altă însuși/însăși care mai trece prin  acest loc încremenit în necuvântare.)


Deocamdată, mă aflu într-o ”aprofundătură” dpdv al timpului personal. Remediabilă.

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Iluminarea lui Ungaretti vs Înserarea lui Quasimodo

Aveam vreo 17 ani. Ascultam la radio o emisiune despre lirica lui Giuseppe Ungaretti (1888 - 1970).

Și mi-a rămas în minte următorul poem:


Mattina 

      M`illumino

      d`immenso.


Dimineața

     Mă iluminez

     de (atâta) nemărginire.


 

Nimic mai simplu. Nimic mai încăpător.

Parcă îl aud murmurând pe Nichita: ”Atât de mult conținut învelit cu atât de puțină formă!”.

Dacă poezia ar fi o sculptare în imensitatea lexicală a unei limbi, închipuiți-vă cum ar arăta statuia ”Mattina”. Ca un corpuscul supracondensat explodând într-o inundație solară.


Să ni-l imaginăm acum pe Ungaretti pe 26 ianuarie 1917. Este soldat în primul război mondial. Este la Santa Maria la Longa, după o lungă bătălie și se trezește într-o dimineață de iarnă, viu, cu sentimentul Iluminării. Și scrie ce simte.

             

Ungaretti_Giovane

”M`illumino d`immenso.”


Pentru poetul italian, a fost doar o revelație. O puteam avea oricare dintre noi. O putea avea Confucius. O putea avea Dante. Petrarca. D`Annunzio. Și poate că au avut-o. Dar primul care a scris-o este Ungaretti.

Poetul e singur. El este acum Unicul copleșit de Imensitatea spațiului. Spațiul este prelungirea lui, nu este dincolo de el. Devin un Întreg.

Iar Spațiul este expresia vizuală a Privirii: e conștientizat doar în prezența Luminii.  Aici, Întunericul nu încape în cuvinte. Nu în cuvintele lui Ungaretti.


Sinele și Universul. Sufletul și Iluminarea. Punctul și spațiul. Aici și pretutindeni. Stare și Proces. Interdependență. Covârșire. Contopire. Teme care pot gravita oricând în jurul acestui poem nano-gigant.

Știm. Poezia nu are datoria de a da răspunsuri, ci de a naște noi întrebări. Noi teme.


*******************

Poezia e libertate, dar îmbracă și forme ”samavolnice”. Imaginează posibilități care pot anula orice altă realitate. ” M`illumino d`immenso” este paroxism la scară cosmică, atât de puternic, încât parcă neagă Întunericul.

Giuseppe Ungaretti a dat glas, subsecvent, ororii față de Război - simbol al Căderii, al subumanizării, al Întunericului. Iar poemul lui a fost un act de ”dezertare” din dimensiunea războiului,  a lumii decăzute, într-o cu totul altă dimensiune: cea a atracției și a contopirii universale.


Dar Lumina nu este singura cale. O știe prea bine și Ungaretti. Lumina veșnică ar însemna moartea nuanțelor. Ar duce la orbire.  Coexistența Luminii cu Întunericul este o temă la fel de fecundă.

De aceea, la final, voi ”opune” Dimineții lui Ungaretti, Seara lui Salvatore Quasimodo (1901-1968), contemporanul său (asociere sugerată de omul de litere italian Gian Lombardo):


Ed è subito sera

       Ognuno sta solo cuor della terra

       traffito da un raggio di sole: 

        ed è subito sera


Și deodată e seară.

       Fiecare om stă singur, pe inima Pământului,

       străpuns de o rază de soare:

       și deodată e seară.


---------------------------------------


De la contrar la complementar e mai puțin decât un pas.

miercuri, 10 septembrie 2014

Câinii de pază ai teocrației

AnaTemă

/ Gay vs. Biserică. Două minorități. 

Una, Sexuală. Cealaltă, Spirituală. /

/ ”una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă”. . . /

Se făcea.

Ca-ntr-o lucrare drăcească, ca-ntr-o ne-bună vestire se făcea.

Pe cuprinsul blagoslovitei, ortodoxitei noastre țarine, o prădalnică secetă se-ntindea.

Pe flori, pe ochi, pe buze și morminte, cum Blaga zicea.

Ca o nesfârșită eclipsă de ploaie, ca o respirare blocată-n cerul unei guri de rai.

Nimic nu ajutase. Nici rugile popilor, nici mătăniile dreptpreacredincioșilor.

Nici moarta aceea cu ochii vii, disperat botezată Speranța. 

Și floare cu albină nu se-ntâlnea. Și gură de om se usca. Și ochi de vultur se-mpăienjenea. Și praf de pe morminte pe oameni s-așeza.


................................


Și-ntr-o bună zi,

Din senin, din prea senin, de sub soarele preaplin,

Minunea se întâmpla!

O ploaie măruntă și deasă se ițea!! 

Ca un recurs la Blagoveștenie se ițea.

Ca o transpirație post-Geneză se scurgea.

Ca o stoarcere de lacrimi de sfinți se întețea.


Și cu mult soare ploua!

Dar nu! Nu apa șiroia!

Cu har dumnezeiesc pământul se-mpânzea!

Pe cale revelată, deci, ploua.

Și apă invocată ascetic și stingher de preoțime pe Pământ cădea.

Și apă deja sfințită în stratosferele divine ale imaginațiilor sfertodoxe curgea.

Și spre cerul izbăvitor, un cor de mii de degețele enoriașe scâncit icono-lătra.

Și soboare de preoți  Evangheliile își despletea. (dezacord comis voluntar - ”soboare-despletea” - n.a.) 

Și toate câte sunt, pe Pământ și aiurea, de la Dumnezeu era. (tot dezacord, tot voluntar, tot n.a.)

Și, deodată, zbang!

Pe cer, oare, ce-apărea?

Păi, curcubeul apărea!

Căci, apa cu soarele se-ntâlnea.

Și fenomen fizic îi zicea.

Și stupoare în amvoane!

Și blasfemie la Mitropolie!

Și plouă cu plângeri de la îngeri!

Păi, curcubeul seamănă izbitor de mult cu steagul minorităților sexuale!!!


---------------------------------------------------------


Am pamfletat mai sus fantezist-maladivin, îngrețoșat fiind de întâmplarea cu accente drama-comice, petrecută în Botoșani. E arhipublică, dar o schițez mai jos. 

Pe 11 septembrie(mâine), la Botoșani începe SeptemberFest. Expoziții de pictură, expoziții foto, teatru, poezie și altele asemenea. Hrană spirituală. Programul îl aveți aici.

Edilii au planificat să suspende peste străzi și vreo 400 de umbrele multicolore, între restaurantul ”Botoșani” și Biserica Uspenia. Iar poze aveți aici.

Totul părea minunat. Până a intervenit câinele de pază al teocrației, ca să-mi parafrazez titlul. Adică reprezentantul bisericii locale. Care a reclamat asemănarea izbitoare dintre culorile umbreluțelor și steagul oficial al minorităților sexuale, pastelat în aproximativ culorile curcubeului. Pe care îl aveți aici:

steagul gay 1

Nu prea e de comentat. Subiectul e deja mort pentru mine. Pentru că-mi impun să trăiesc într-o altă realitate.

A celor cu creier neapretat.

A celor cu  psihic nepastelabil.

A celor care nu vor afurisi niciodată curcubeiele. (deși curcubeul are și o simbolistică religioasă, dar este altă poveste, scrie aici.)

Asta nu înseamnă că sunt de acord cu existența unui steag al minorităților sexuale sau cu partea greu acceptabilă a manifestărilor lor indecente.

Dar denunț minoritățile spirituale care vor să pună cătușe naturii umane.

vineri, 5 septembrie 2014

Neamul Șaormăreștilor (1)

1. De la originile neamului și-o țâră mai apoi

 

Unde aflăm că dușmănia româno-turcă e o legendă insuficient nuanțată.

Ca și femeia.  /

 

Aiasta-i istoria vieții miele, de cându m-oi învrednicit a mă naști, moldovian după mumă și turcaleț după tată  - precum stă scrisu-n ispisoc - la anul una mie șinși suti opzășișinși di la Hristos, la vremia cîndu, cu preacinstita sa față, Măria Sa Petru Șchiopul, cu har și blogoslovenie domniá pieste Țara Moldovii.


Am agiuns să umbrăsc țarina mulțămită mămuchii miele, o moldoviancă oacheșă șî codană din țînutu Sușievii, pre numili ei Maricica Aadormiteimaiciidomnului. Da` și tătucu` mieu pusă o vorbă bună la durerilii fașirii mieli - vestitul Iusuf Alahanviat Ștangaloglu. Un zdrahon di turc, că dac-avia Semiluna încă vreo zăși ca el, haliluia cu armățîli noastre di răzăși, ni hăcuiau turcii până la unu` !


Poati vă-ntrebaț di undi vini numili mamii - ”Aadormiteimaiciidomnului”. Apăi, i s-o tras di la străbuna ei, cari moțăia tăt timpul la slujba di duminicî.  Strașnicî boală aviá buna - să plictisa di moarti la viersul popii.  Șî lumia o luat-o-n tărbacă, cică lua-n deșert slova Domnului. Norod nărod! Fimeia era sinceră, popa să-mpleticia la slujbă, c-aviá un alambic la gurî și mai și repeta mereu aciiași slujbî. Păi aiasta-i triabă di popă cu carte la cap? Ș-așa ș-o dobândit săminția noastră porecla, toț` am tras ponoasi după osânda străbunei.


Ș-am ieșît șî io, Mustafa Gheorghiță Aadormiteimaiciidomnului Alahanviat Ștangaloglu. Mi-o dat la numi să-mi iasă șî pi nas, parcă-s înfrățârea-ntre popoari!


Am fost un copchil dintri șei cu moț în frunti și gură taaari slobodă, că am țîpat ca o gâscă leșască în turbare toată prunșia me. Mămuca mi-o zîs că țîpam încă din burtă, că noaptia, când numa grierii șî bufnițîli să-ntrec în sparieturi, ea sîmța cum o zdrumicam pin burtî. Tătuca mi-o zîs că și el auzé cum îmi ies țîpăturili pin părțili ei rușînoasi, da` sî nu ziciți mămuchii, că s-o rușîna toatî! D-apăi, șî cu basmu` cu barza m-or păcălit pân` la șepche ani, apoi s-o săvârșît șuguiala!


Ș-așa-s băietanii cu fărădegrija zâlii de mâne. Ieream mai mereu pus pi șotii și nicicând voitoriu a mă milostivi di pandaliili celor dragi, cari nu mai știau cum să  mă domesticeascî! Încă di țânc, fost-am un aprig vînător di muști ș-alti gîngănii, pi cari apoi le-necam în zărul brînzii di oaie. C-aviam o turmî di oi cât împli cu ochii imașu` din capu satului .


Că tot vini vorba, mai eram și degrabă împărțitoriu de măciuci la oili lu tătuca, cari li mînam toaaatî zîulica pin miriști. Și sî fac, ieram iuti la mînii, ca tata. Și-mi plăcia cum pica și s-auzia măciuca pi lîna lor moali șî ațoasî. Și numa` ce vinia tătîne-miu sara di la cazna cîmpului, de vidia curtea în parajină, cu oili leșinati di alergăturî, cu ugerili plini di zgîriituri, cu lîna-mprăștiatî pin toată curtia, de-o loau găinili-n gheari ș-o bucățăliau cu osârdie. . . Ș-atuncea, tătînele apuca vîrtos măciuca și mă altoia c-o mămucî di bataii croită pi șira spinării, de mă sîmțam ca Isus ispășitoriul tuturor păcatilor oilor din lume! 


Da` nu v-am zîs și căta tătînele turcaliete pin fundu Moldovii. Căci tăt valahu știe cum s-aveau moldovanii cu turcii, ca ș`cum s-ar fi dedat Necuratul la șiele sfinti.


Apăi, tocma` la Stambul s-o zvonit ce fiméi măloase, focoase și îndelung-răbdătoari să pomeniau pin ținutul Moldovii. Și tata, după ce s-o săturat di turcoaice, tătăroaice, găgăuzoaice (și Domnul știi cari mai di cari), ș-o-nturnat calea spre noi, pin părțili Sușievii. A loat la rînd sat cu sat, pîn` s-o însățat di văduvi rămasi singure fără cuc dup-atîtia războaii. Și taman ce s-o-nsățat, s-o-ntîlnit și-nsoțit cu mămuca, Maricica Aadormiteimaiciidomnului din Fofolancea - ia,  un sătuc-martir. Bătrânii povestăsc că le-a murit la toati femeilii din Fofolancea barbații în lupta di la Războieni, tooocmai pi vremea lu Știefan șel Sfînt și Muieratic. Ș-o rămas satu` făr` de pișior di om, doar muiare, ficioare șî prunci. 


Cât despre tătuca, la el fu mai anevoioasă socotiala. Când s-or loat, mămuca, fimeie aprigî, i-o șerut să-ș schimbi credința, să să pomăzuiascî și el pintre creștini. Tata, om c-o falcă spre Allah și una spre Necuratul, i-o zîs ”ce-atîta voroavă, fimieie, ian de-aicea dumnezei, cristoși și îngeri!”. . . Ș-odată i-o prăvălit cușma pesti fațî, niegru di furii! Ș-o-nchis-o pi biata mămucî trii zîli-n casî, îi trase și cîte-o mămucî di bătăițî în fiecare zî, di triemurau ferestrili șî dănțuia hornu`, până ce i-o potolit fimeii credința. Mămuca, doar ce-o ișît din casî, mi-o loă deoparti dascălu` cel sfătos al satului, ș-o-nvăță să cauti pricină di despărțanie di păgân, pi motiv di vrăjmășie domesticî, că scrii și la Pravilă:”Muiarea poate să ceae voe dă la judecătoriul besearicii să se desparță de bărbatul ei când o bate fără de samă”. Unde mai pui că tot la Pravilă scria că ”cel ce-ș va închide muiarea undeva ca-ntr-o temniță, acela să chiamă că are vrăjmășie cu dânsa”. Și tot motiv de despărțanie iaste. 


Însă, iaca poznă! În loc să-l stuchiască-ntre ochi și s-o ia la sănătoasa în treaba dânsei, ea s-o-nnebunit atunce și mai tari după turcalieț! Că bătaie ca acieia nu mai primise nice o ibovnică din neamul fofolancelor! Așa că, doauă săptămîni bătuti pi muchi o umblat mîndrî cu vînătăilii la vidieri pin tot satul, să dădea a mai șoldovană dintre toati, să vază muiarili ci bărbat falnic ș-o loat di la turci!


Da` Yusuf s-o mai potolit de-atunce, căci o aflat el că, pre legea moldoviniască, muiarea de răutatea bărbatului de va fugi de la dânsul și se va duce într-altă casă, atunce iaste datoriu bărbatul să o hrăneascî și să-i facî toată odihna. Aiasta, de nu va avea părinți sau frați și de va fi eșit singură cu voia ei.


Acu, cu cîti-o scatoalcî tot o mai dojenia el, căci îl învățasi un țîrcovnic, tot pi legea moldoviniascî, căci doauă lucruri sprijinesc pre un bărbat să nu se pedepsească cîndu-ș va bate muierea: întîi, când o va fi bătut pre vina ei; a doa, cînd o va bate doar puținel. Și Yusuf era doar turc, dară nu și prostalău! 


Despre partia creștinării, însă, Yusuf o loat foc când o auzît. Mai-mai să-și ia iataganu`, să saie la gîtul popii din Fofolancea! Ci-o fost, ci n-o fost, tătînele-ș loă și numele de Alahanviat, s-arate că-i ăl mai ortoman dintre otomani! Și mai diloc i-o păsat lui di și scrie tot la Pravilă despre ”cîte vini dăspart pre cei ce să logodesc” : de se va afla că iaste de altă credință, sau păgîn, sau eretic - ori bărbatul, ori muiarea - ș-aiasta tot motiv de despărțanie iaste!


Vreme de un an l-o afurisît vreo cinșpie soboruri di popi, din Dorohoi și pînă în Fălciu! Pîn` la urmî, s-o lăsat creștinat, că țînea la Maricica taaari mult! Nu venise la hăcuit di ghiauri, ci doar râvnise la pîntece di moldovancă. Șî ș-o oblojît șî el pohta di turc îndărătnic, iaca poznă și ispravî!


Da` de numili Alahanviat nu s-o liepădat, în veci! Apăi, diecît o adormire creștină, mai bini o trezîre păgînă! 


Cât despre numili Ștangaloglu, i-o poveste vechi, di la Stambul, nu vă mai zîc istoria, că s-o rușîna șî hrisovu` ș-oi primi și vreo cinzăși di bice pideapsă di la preot.


 Ș-așa. Ia să-nchei ist capitol, căci mi s-o cam ingheboșat deștile pi pana di gîscî, ce-o jumulii să scriu slovele cu dînsa.


Poati vă-ntrebaț ce-i cu Niamu Șaormăreștilor, că n-am scris nici o lecuțîcă despre aiasta. Da cie, n-aveți rabdari, hăi? Oi mai scrii șî data viitoari, că multi s-o mai întîmplat în viața ista a me. O să vidieț voi ci handralău di ipochimen m-am făcut  - ș-asta numa ce-oi deveni flăcăoandru, oți vidie voi!


 .................................................................

Aiasta Duzinarițî cu năbădăi să numiaști! C-am fo` și io parti la șăzătoarea pi gânduri di la PSI, undi taaaari multi duducuțe și domnișori or scrii ș-or buchisî pre voia jupânesii! *


*Traducere - articolul participă la Duzina de cuvinte, organizată de  PSI


Cuvinte de folosit în text: ibovnica dobandit pohta isprava cusma ipochimen osanda ispisoc voroava norod pravalit pricina

miercuri, 3 septembrie 2014

Brățara Ionică. Comandați fără frică! (Nonreclamă, jur!)

Tocmai am primit un mesaj spămuit pe adresa mea de mail și am tresărit în scaun: ”Brățara Ionică - minunea care a uimit Europa!”.
Recunosc: buimăcit de sarcinile de serviciu și de o amorțeală inerțială a parietalului inferior (responsabil cu înțelegerea cuvintelor scrise, deci și citite), gândurile m-au purtat către ”Ionícă”, inconfundabilul diminutiv al lui ”Ion”. Până la urmă, de ce o brățară (o brățară - două brățări - gen feminin) n-ar putea fi botezată cu nume de băiețel? Adică, o floare are voie să-și zică cerceluș, fluturel, degețel sau clopoțel, dar o brățară nu poate devia în masculin?! (Să nu mai zic de uragane și alte ”Katrine”. . .).
Pe de altă parte, preț de 1-2 secunde, asocierea dintre ”Ionică” și ”minune” m-a dus cu gândul la vestitul  ”Ionică Minune”, acordeonistul care le-a ”tras clape” unor sonorități precum Bobby Mcferrin, Oscar Peterson sau Richard Galliano. (Și e așa de celebru, încât pagina lui de wikipedia e, deocamdată, doar în limba engleză! )

Nu am atașat link la poză, degeaba dați click :). Am scris în titlu: Non-reclamă!
În fine, ”Ionică” e doar femininul de la ”ionic”, termenul sugerându-ne finalmente niscai proprietăți fizice  ”miraculoase”. Iar majuscula ”I” mi-a indus confuzia optică.
E clar că ”Brațara ionică” ar fi fost depersonalizată, deposedată de funcțiile sale tămăduitoare. Pe când ”Brățara Ionică” este destinată să devină brand. O dovedesc - citez de pe site-ul cu pricina - ”mărturiile elocvente” ale domnilor M.B., C.F. și H.S. respectiv ale doamnelor N.T. și C.P. . Cred c-o dau pe păsărească, dacă mai scriu mult pe tema asta.

(Mai citează și mărturiile a doi medici, Andrei Podoleanu și Sanda Vișoiu, atât de celebri, încât eu nu i-am găsit pe net. Doar pe site-ul Brățării).
Mi-amintesc de o altă istorie haioasă, pe care am auzit-o acum câțiva ani. Un străin, stâlcitor de limbă engleză, l-a oprit pe-un neaoș de-al nostru prin București și l-a întrebat ceva de genul ” Teik Ioneschiu, please?” . . . Cumătrul nostru a crezut prima dată că devine verigă într-un circuit cultural și a bâiguit și el ceva legat de ”Did iu min Eugen Ioneschiu?”. . . ”Sei oat ?”, revine expatul cu legitimă stupoare, străin nu doar de limba, ci și de cultura românească de export. ”I want to reach here”, adăugă el, vârându-i românului o hartă sub ochi, cu degetul arătător bâjbâind prin zona Romană. După câteva secunde de rătăcire digitală, al nostru realizează că străinul căuta, de fapt, strada ”Take Ionescu”! ”Tache Ionescu”, a spellingit amuzat al nostru. Ei, de un' să știe expatul despre strălucita înfrățire pronunțiativă a lui Tache cu ilustra familie a lui Lache & Mache?! 
Mă întreb dacă Take ar fi fost nume de domnitor român. Și să presupunem că ar fi ajuns la a cincea spiță. ”Take Five”!
Am prea mult timp liber, clar. N-am destule sarcini de serviciu. O să comand câteva, pe net. Dar o să le testez, anticipat. Teste de sarcină. Nu e minunată limba română?!. . . 
C-a fost și Ziua ei pe 31 august, iar eu nu i-am urat nimic. Pentru c-o serbez în fiecare zi, de-aia. 

luni, 1 septembrie 2014

Epitaf cu taraf

Pe online, în gios,
Pe un blog frumos,
Pe un vers proscris,
Sub UN CERC DESCHIS,
Iată, vin în cale,
Se cobor cu jale
PSILUNELI  de dor
Versificator.
(Prolog sobru-liric-leșinat)
Un cerc deschis e sufletu-mi barbar
Și-au încăput în el și bune, dar și rele. . .
Și cercul l-aș închide, dar habar
N-am: de mă-nchid, mai pot privi spre stele?. . .
 
Ce am trăit încape-ntr-un sertar.
Am să vă spun, pe scurt, povestea vieții mele.
Și ce-o să scriu, deja nu am habar.
(Aveți cumva sertar pentru lichele?. . .)
                                                                                                                                                                                        
                                                                                                                                                                                         Și-acum! Versificație à la Vacanța Mare, dar cu perdea.
 Pentru că viața nu e numai constipare metafizică în absolut.
Uneori e și bășcălie tragicomică.
EPITAF CU TARAF
M-am născut lângă Carpaaaați,
Într-o eprubetăăăă,
Într-o sală cu mulți fraaaaați
Și nicio suzetăăăă!
 
/ refren/
Ooooooof, mamă, mamă!
Viața nu-i un dar, nici o pomană!
Ooooooof, tată, tată!
Să te prind că mai ”donezi” vreodatăăăă!
 
Și-am crescut lângă Carpaaaați,
Hămesit de foame.
M-au revendicat doi taaaaați
Și vreo patru mame.
 
/refren/ Ooooof, mamă, mamă!. . . /
 
Și, la poale de Carpaaaați,
Lovituri de teatru:
Mulți am fost revendicați.
Înfiați - doar . . . patru.
/refren/ Ooooof, mamă, mamă!. . . /
Și cât ai zice ”Carpaaaați”
Am ajuns în stradă.
Și ”Ne dați ori nu ne dați?”,
La droguri fac coadă. . .
/refren/ Ooooof, mamă, mamă!. . . /
Și-am mai și fumat ”Carpaaaați”,
La poale de târfă,
Noaptea ne prindea gazaaaați,
Scufundați în  bârfă. . .
 
/refren/ Ooooof, mamă, mamă!. . . /
 
Și acum, lângă Carpaaaați,
Trag să mor cu zile,
Nu mă plângeți, mame, taaaați,
Și nu-mi dați pastile!
 
/refren/ Ooooof, mamă, mamă!. . . /
 
Și-o să mor lângă Carpaaaați,
Bând din eprubetă,
Chefuiesc cu vreo 3 fraaaați
Scăpați de chiuretă!
 
/refren/ Ooooof, mamă, mamă!. . . /
 
Și-o să mă  incineraaaați,
Că-s ateu ca Nietzsche,
Dați-i dracu dă Carpaaaați,
Cand v-o fi propice!. . .
 
/refren/ Ooooof, mamă, mamă!. . . /
Și-o să mor cu un regreeeet:
Că nu am fost fată!
Și-acum vă întreb discreeeet:
Nu mai mor odată???!!!. . .
....................................................................
 Epopee în două acte sinucigașe, scrisă întru participarea la Psiluneala găzduită de cea care-i poartă numele. Tema fuse ”Un cerc deschis”, deși eu aș fi vrut ”Un cec deschis”, dar la Psi se lasă mereu cu non-profit. Așa să-i rămână renumele!
Cu sinceritate deviantă recunosc că, inițial, începusem să scriu articolul pentru concursul organizat de Dianaticus Cudi (proba - Discurs funebru), la care aș fi participat doar ”horrorific”, căci nu sunt vânător de premii antume, ci de glorii postume. Și am fost și obraznic pe la ei, așa că oricum sunt non-grata, nu doar non-profit. Și mă distrez de unul singur. Că scrisul este un act de egolatrie. Și abia apoi de împărtășanie publică. Așa să-mi rămână renumele!