Google+ iulie 2014 | ComiCultural

luni, 28 iulie 2014

Nu te supăra, Carte!

/ intrasem în pauză, dar Radu Paraschivescu nu mă lasă /
Să fim înțeleși. Mi-e simpatic Radu Paraschivescu. E isteț ca un proverb și  pontos ca un banc stilat. Și are logosul mereu la el. Logosul acela sfătos (dar nu pedagogic), profund (dar nu constipat de suficiență).
Și foarte bine că face o emisiune despre cărți la Digi 24. Dar de ce a botezat-o ”Dă-te la o carte!”??? . . .
1. OK, n-ai cum să nu schițezi un zâmbet neobrăzat la auzul butadei cu iz cartieresc ”Dă-te la o carte” (eu zic ”cartieresc”, spre deosebire de www.paginademedia.ro, care  l-a încondeiat, eufemistic, drept ”bulevardier”).
2. Totuși,  ”pe de o carte”, m-aș cam da la o parte din calea cărților, când aș auzi acel imperativ-mitocănesc-râcâitor de urechi  ”Dă-te” . 
3. ”Pe de altă carte”, mă simt și asmuțit ca o creatură semidoctă către un stand cu foi d-alea stivuite și lipite-ntre niște coperți. Alea dă le zicea cărți, când ne făcea zile fripte idioții ăia dă la școală cu lecturi obligatorii. Scuze, dar asta simt. Și n-am fost crescut în ideologii de mătase.
Vizionând prezentarea (totuși, decentă) a câtorva cărți, mi-e clar că targetul lui Radu Paraschivescu nu este coincident cu al lui Dan C. Mihăilescu, ”Omul care aduce cartea” la Pro TV.
Omul care aduce cartea” bâlbâia fin și exotic printre cărțile de filosofie, de memorialistică, de artă, de gândire analitică sau speculativă, precum și de literatură din toate vremurile (aveți aici lista completă, dacă vă apucă instant cheful de citit!).
 ”Dă-te la o carte!”  se mulțumește deocamdată cu cărți mai ”lecturabile”, literatură decentă, nu neapărat mai prejos decât cea mihăilesciană, dar adresată unui public ceva mai larg (am înțeles de pe blogul Renatei Carageani că emisiunea lui Mihăilescu ar fi fost scoasă din grila Pro TV - oare din cauza segmentării restrictive, bat-o vina de audiență?!).
Și modul de prezentare al lui RP are o savoare mai potolită și mai accesibilă decât croșetările meșteșugite ale lui DCM, dar aceasta este tot o opțiune legată de target, altfel s-ar fi transformat într-o șezătoare adresată exclusiv literaților.
Foarte bună emisiunea, nimic de zis! Să ajungă mesajul la cât mai mulți, inclusiv la electoratul nehotărât al PCR (Partidul Cititorilor Români).
Dar . . . ”Dă-te la o carte!” ?! . . .
De ce nu ”Fă-te frate cu cartea!” ? Deși ușor diabolizant, e parcă mai colocvial și mai puțin bulevardier (na, că am preluat și eu expresia!).
Iar pentru cei neconvinși să cadă în ”păcatul lecturii”, am și-o emisiune alternativă: ”Nu te supăra, carte!”. Și mă opresc aici, că m-a apucat pamfletistica manelizantă.

duminică, 27 iulie 2014

Pauză

Pentru că merit.

sâmbătă, 26 iulie 2014

Eminescu antiveneric

Nu credeam să-nvăț a muri vreodată de râsu'-plânsu', privind balamucul mediatic stârnit recent de o campanie anti-venerică, în care veneratul Eminescu este vehicul de imagine. Compania se numește Veneris , iar copywriterul lor a decis să publice mesajul de mai jos:
eminescu veneris
Compania face o trimitere nevoalată la legenda care acredita că poetul ar fi murit de sifilis. ”Și ce bine ar fi fost dacă ar fi avut și Eminescu la dispoziție un test, nu?”, ne întreabă subliminal vocea conștiinței sugestionate.
Asocierea lui Eminescu cu sifilisul este, însă, artificială. E deja general acceptat că Eminescu a fost greșit diagnosticat la vremea respectivă, iar cauzele morții lui gravitează între ”intoxicarea cu mercur”(efect al tratamentului eronat administrat) și ”surmenajul cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăților sale intelectuale”.
Împărțitorii feisbuchiști de dreptate morală&națională au dat năvală și, pe drept cuvânt, au desființat asocierea lui Eminescu cu (cucufonie!. . .)  boala pe care n-a avut-o. Și chiar dac-ar fi avut-o . . . și chiar dacă mesajul publicitar ar fi fost pavat cu intenții bune, parodierea unui episod tragic din viața poetului nu ar fi trebuit să se producă. 
Anti-venericii au dres busuiocul după aceea:
eminescu veneris scuze publice
Scopul scuză mijloacele. Dar mijloacele n-ar trebui să aibă nevoie de scuze.
Nu m-ar mira să constat cândva o campanie de un umor voluntar declasat la produse de creștere a potenței.
Păi și Eminescu avea disfuncții erectile, că nu degeaba a scris el poezia retorică ”De ce nu-mi vii. . .”. Dar după ce s-a moșit cu niscai ierburi care astăzi stau la baza produsului nostru re-poluționar  ”Turbosex”, a scris memorabila versificație ”De câte ori, iubito?. . .”.  Și, ”după atâtea ori”, ”pururi tânăr, înfășurat în manta-și”, a scris memorabila ”Ce te legeni”, în care niciun critic n-a înțeles că nu despre codru era vorba. . .
Țară tristă, plină de idei!

Penibilă finalizare de articol, dar nu mai schimb nicio literă. Așa subiect, așa abordare.

joi, 24 iulie 2014

(9) Preludiu aerotic

În șoapte s-a-năsprit tăcerea. Din umbre s-a-ntrupat dorința.

(continuare de AICI.)

miercuri, 23 iulie 2014

Minunea de la Pro TV

Știre-bombă la Pro TV. Un suporter argentinian și-a tatuat pe spinare atât chipul lui Messi, cât și numărul 10, purtat de emblematicul fotbalist. Iar Messi a fost invitat să contemple opera de artă pictată pe flora microbiană tegumentară a fanului.
 Raluca Arvat, bruneta cu ochi de copil, punctează punctul culminant al știrii:
”Messi a venit să vadă cu ochii lui MINUNEA. . .”
Haa??? WTF??? ”Minunea”?!?!? Un simplu tatuaj pe pielea  unui microbist? Que porcaria! Manipulação grosseira! Jornalismo de merda!...
M-am hotărât. Mă tatuez și eu. L-am ales pe idolul meu, Ricardo Izecson dos Santos Leite. Microbiștii îl cunosc sub numele de  Kaká.
Vă las pe voi să ghiciți zona anatomică în care o să mi-l tatuez. 
Și-o să îmi vând povestea la Kakánal D. Să nu uit să-i zic cameramanului să-și doteze camera video cu tuburi laparoscopice. Sau cu furtunuri prevăzute cu canule sterilizate.
A constipat 
Adrian Scârbu
(Acest pamflet trebuie tratat ca atare. Ca o clismă intelectuală servită pe mintea goală.)

duminică, 20 iulie 2014

(8) Clocotitor de singur

Privire pironită  falic  prin ciobul tainic al ferestrei.

vineri, 18 iulie 2014

(7) Păcat vizionar

Gem miezuri zemuinde-n mere. Gem gurile de nemușcare.

joi, 17 iulie 2014

(6) Fecundar șerpuit

Simt năpârlitele spinări ale potecilor încinse.

miercuri, 16 iulie 2014

(5) Pândarnice privirii

Pe pietrele virgine, cad plete în desfrâu.

marți, 15 iulie 2014

(4) Glissando lubric

Sub trupeșe umbre gem ierburi desculțe.

luni, 14 iulie 2014

(3) Amurg alergen

Din tolba lui Eros, cohorte de lilieci surzi. 

duminică, 13 iulie 2014

(2) Văzduh jinduit

Aerul a fermentat în respirații.

sâmbătă, 12 iulie 2014

(1) În noapte clinică


Spre seară,
licuricii au orbit.

vineri, 11 iulie 2014

”Poieți celebrii, maneliști integrii”

Laura Vass - Să mă iubesc cu prințul din Dubai

( de la ”love” la ”lovele” nu-i decât un pas, cum scriam în articolul precedent)
Un alt text tabloidiot. Dar nu mă pot upține, că e vară și am creierul defect.
Lovit iremediabolic în substanța mea de pamsufletist. Așa mă simt acum, după ce am butonat arbitrar pe telecomandă și am ajuns la ”Totu-i pe bune la Măruțăăăă!”. Unde presta o păpușe cu inflexiuni manelubrice, pe niște versuri de studiat la Fuckultatea de Poliloghie:
”Orice femeie vrea câte ceva
Dar dintre toate eu vreau doar dragostea
Eu vreau iubirea mea să o întâlnesc
Și de un prinț să mă îndrăgostesc”.
( CataStrofa întâi. Regăsim aci tema aspirației femeii cu valoare dă unicat către absolutul iubirii pure. Care doar în brațili unui prinț poate lua naștere.  Căci obrajii acneici cu sânge albastru să-ntreține.)
”E soarta mea să am viața de lux
Norocul meu e scris undeva sus
Tot ce îmi doresc să îl întâlnesc
Și să mă iubesc cu Prințul din Dubai”.
(CataStrofa doi. Care devoalează sorgintea mistică a norocului Laurei și desecretizează și indentitatea lu Prințu. Care e viral să fie din Dubai, pă bază dă iubire pompată cu sonda dă petrol musulman. Lirica pică într-un soi dă epicurianism fatalist-romanelistic, care induce aspirațional pipițili dă valoare într-o viață dă lux revelat.).
”Vreau iubire, vreau fericire
Vreau pentru mine, îl vreau
Pe prințul din Dubai
Că-mi place și rău m-atrage
El îmi vine cel mai bine”.
(CataStrofa trei. Femeiușca e deja-n căldurili Dubaiului și evoluează vomitiv către apogeul sentimentelor. Precum bine zice trubadura: ”El îmi vine cel mai bine” - căci bărbatul e ceva ce trebuie îndelung probat pe la mondenități și abia apoi purtat. Ca o rufă intrată mai întâi în vesti-mentalul colectiv și abia apoi în garde-robia cadânei pline de extincție nobiliară.)
”De-aș știi că îmi găsesc fericirea
Pe jos aș merge până în Arabia
Acolo mă așteaptă prințul meu
Prințesa lui pot fi numai eu”.
(CataStrofa patru.  Deci, prințesa, deja urcată-n rang(ă) dă către inevitabilul prinț, pare blocată-n condiționalul optativ ”pe jos aș merge până în Arabia”. Bineînțeles, o jalnică simulare de glob-trotteriță, tot târgu știe că ea așteaptă avionu particular, s-o ducă pe calea aerelor în Dubai. Între timp,  o arde alternativ cu niște prințișori de Romanelia, Dan Bursuc, respectiv Daniel Kinezu. Bărbați doi în unul, cu cruciulițe aducătoare dă frică dă D-zeu, respectați în comunitate și adulterini din convingere (deși Bursuc se jură că nu fură amanți. El cu Laura.)

Dan Bursuc si Daniel Kinezu
Dan Bursuc & Daniel Kinezu

(Articol dedicat la toate fetițele doritoare de sentimente a-rabice.)
Ș-acu, dedicație de la Balaura prințesa manelistă, pentru toți bărbații din viața ei, care să se ducă dracu c-acu ea o arde necesarmente cu prințu din Dubai: 

(articol publicat, în paralel, și pe comicultural.wordpress.com)

marți, 8 iulie 2014

Paris, mon cour . . . românii-ți dau un tur

Cum scriam și într-un articol mai vechi, am hotărât să nu descriu ipostaze pariziene ultracunoscute. Prefer să reliefez elemente de decor tabloidizant, ca un speculant de nimicuri ce sunt ( cu rădăcini în cazuistica, dar nu neapărat în retorica lui Seinfeld). Așadar, cine se așteaptă la un articol doct, se poate opri aici. E cel mult o satiră speculativă la adresa unor metehne autohtone. E prea cald afară ca să vă pun și eu creierii la fiert.
Ca și Micul Paris, și Marele Paris își are zona lui de ”Capitale”.  Rue de Constantinople, rue d'Athènes, rue d'Édimbourg, rue de Moscou, rue de Bucarest (!) . . . Dar și Cour de Rome, Cour d'Amsterdam (Bucarestul n-are încă un ”cour”, au diable! . . . doar dacă l-am reboteza Bu-cour-ești . . .).
Prin august 2011, mergeam la pas pe Rue de Londres. Iun atmosfeer istoriq, iun vreman plezir deo mers pi gios, danz iun delisieoză matăn deo dimanș.
  
paris 2
Nimic spectaculos, deocamdată. Resimțeam  un indescriptible deja-vu de Lipscani, într-o versiune deposedată de stereotipul comercial bucureștean:
paris 1
Și extrem de puține mașini parcate outdoor! Francezi plecați prin vacanțe sau oraș doldora de parcări subterane? . . .
paris 3
Și-am ajuns la numărul 10. Precum se vede din fotografia de mai jos, care grăiește cât 1000 de cuvinte cifre.
paris 4
Pe același perete, ceva mai jos, nu puteam să scap o splendoare de autograf mural cu grafie mioritică:
stefan ionut love
Cin' să fie, cin' să fie? Grafo-antropolog de conjunctură, am început să procesez mesajul imemorial.
În ipoteza în care nu e vorba despre una și aceeași persoană, pot specula în voie.
Pentru că ne aflăm într-un oraș cu origini de dinainte de Christos, primul gând m-a purtat către Măria-sa Ștefan și Micimea-sa Ionuț Jder, precum bine povestea bădia Sadoveanu. Dar ce să caute răzeșii în regatul lui Charles al șaptelea, pe vremea când nu mai pridideau cu aruncatul otomanilor peste Milcov? . . .
Apoi, m-a străfulgerat amintirea lui Ștefan a Petrei, zămislitorul lui Nică cel Creangă născut. Nică - Ionică - Ionuț . . . dar asocierea mi s-a părut forțată, deoarece nu Creangă a satirizat moravurili-n limbarița franțuzască, ci ”monsiur” Vasile Alecsandri. Dar Vasile, pare-se, nu se trecu nici el în cartea de oaspeți a franțujilor.
Dar dacă Ștefan și Ionuț nu sunt decât doi anonimi contemporani cu noi, timizi de orientare minoritară,  incapabili să ducă la capăt un gest de tandrețe declarativă? Din înscrisul mural parcă lipsește ceva:
stefan ionut lovers
Navigatorb în aria speculațiilor, sunt liber să interpretez mesajul inclusiv într-un registru mercantil:
stefan ionut lovele
Decriptor neputincios, mă deplasez pe același perete, puțin mai sus, unde găsesc o altă semnătură, cu o grafie clar diferențiată. Și dacă misterul ”Ștefan - Ionuț” va rămâne nedezlegat, fac un apel către toți turiștii români care au trecut prin Rue de Londres nr. 10:
Zi, frate, care te-ai semnat aici? . . .
paris 6

( pauză 2 ani)
Nu am mai fost din 2011 la Paris. Dar am intrat pe Google Earth, actualizat în 2013. Nu ați avut niciodată o curiozitate morbidă de a afla ce s-a mai întâmplat prin locurile care v-au marcat călătoriile?
M-am dus cu zoomul exact pe Rue de Londres nr. 10. Și i-am dat funcția ”Street View”. Ce-au găsit fotografii Google la căpătâiul lui ”Clopotistu Bețivahu'”, nu-i deloc o întâmplare. E doar o ironie a sorții:
clopotistu betivanu 2013
Din zoomul pe care l-am executat pe perete, deduc că francezii au șters între timp înscrisurile dibuite de mine în 2011. Așadar, sunt (probabil) unic deținător al unor comori pe veci pierdute.
Mă gândesc să scot fotografiile la licitație. Sau, mai bine, să propun statului francez restaurația irositelor opere. Avem și noi dreptul la un Muzeu al InculTurismului.
(articol publicat, în paralel, și pe comicultural.wordpress.com )

joi, 3 iulie 2014

Zbor orb

/ poezie din tinerețea timpurie /

eye-in-the-sky-walt-jackson
Walt Jackson - Eye in the sky

Fēi Xíng
a dorit să cunoască
părerea unui orb nativ
despre zbor.

”Zborul?”, spuse acesta.
”Nimic mai simplu.”
Închide ochii
și ai să Vezi.”


(Notă: Fēixíng, în limba chineză, înseamnă ”zbor”.)