Google+ AȘTEPTÂNDU-L PE NIETZSCHE (1) - Coșmarul | ComiCultural

duminică, 22 iunie 2014

AȘTEPTÂNDU-L PE NIETZSCHE (1) - Coșmarul

/ ”Calul din Torino” - între coșmarul dostoievskian, delirul nietzscheian și absurdul lui Beckett /
 (publicat inițial pe http://comicultural.wordpress.com/ )
640px-Friedrich_Nietzsche_drawn_by_Hans_Olde
Nietzsche - desen de Hans Ole
Torino, Piața Carlos Alberto, 3 ianuarie 1889. Un birjar încearcă fără succes să-și determine calul să înainteze. Furibund, vizitiul începe să-și biciuiască fără milă bidiviul. La scenă asistă și filosoful german Friedrich Nietzsche, care are un acces de compasiune și sare la gâtul animalului, izbucnind în plâns.  La scurt timp, i se declanșează primele simptome severe ale nebuniei care îl va chinui mai bine de zece ani, până la moarte.
Criza lui Nietzsche din 1889 a apărut pe un fond maladiv care pusese stăpânire pe trupul lui încă din copilărie. Dureri repetate de cap încă de la 9 ani, probleme cu vederea - culminând cu orbirea ochiului drept la 29 de ani, apoplexie, sifilis  și demență spre finalul vieții. O viață sub semnul insuficiențelor fizice, prin contrast cu strălucirea sa spirituală.
Nietzsche a fost un mare admirator al lui Dostoievski. Și este extrem de probabil ca biciuirea calului din Torino să fi declanșat în el o asociere insuportabilă cu sfâșietorul coșmar al lui Raskolnikov din ”Crimă și pedeapsă”. Firește, nu pot aduce argumente în acest sens, dar simbolistica e seducătoare și fecundă. Și, oricum, nimeni nu a reușit să îl diagnosticheze cu exactitate pe Nietzsche.
Reamintesc. În ”Crimă și pedeapsă”, Raskolnikov își trăia zbuciumul său moral legat de crima pe care plănuia s-o comită.  Tânărul ex-student se înveșmântase într-un cod moral napoleonian al eludării, chiar al depășirii condiției umane, al înfăptuirii unei crime ”mici” în slujba unor aspirații mărețe. Grandomania îi atrofiase simțul realității, al moralei.
Într-o noapte, Raskolnikov se visează copil, alături de tatăl său, în orașul natal, fiind martor la schingiuirea pînă la moarte a unei mârțoage de către stăpânul ei beat.  Este un coșmar din care maturul Raskolnikov se trezește cu sentimentul îndoielii față de legitimitatea morală a crimei pe care urma s-o înfăptuiască în viața reală. Dar tot va comite crima, cauționat de repere morale eronate. Apoi e măcinat  de noi contradicții interne care îl întorc către o necesară purificare prin căință și prin ispășire.
Ca și Raskolnikov,  Nietzsche nu e străin de sentimentul înălțării deasupra semenilor săi. Dar, spre deosebire de personajul dostoievskian, filosoful demonstrează o dotare intelectuală corelativă superiorității pe care o afișează. În ultima sa carte, ”Ecce homo”, își face explicită conștiința propriei valori - ”Eu vin din înălţimi pe care nici o pasăre nu le-a întâlnit în zborul ei, cunosc abisuri în care nu s-a rătăcit încă nici un picior de om. Mi s-a spus că e cu neputinţă să mi se mai lase din mâini o carte de-a mea odată ridicată – eu tulbur până şi odihna de noapte”. . . Scria aceste rânduri cu un an înainte de declanșarea ireversibilei degradări mintale.
Nietzsche, în schimb, trăiește coșmarul biciuirii calului pe viu. Izbucnirea lui isterică este un semn al regresiei sale mentale, al infantilizării sale emoționale, care îi va accelera deteriorarea fizică până la moarte.
Departe de mine de a-l echivala rătăcitul Raskolnikov cu titanul Nietzsche. Dar am considerat necesar să creionez contextul unei întâmplări pe care o voi continua în articolul următor.
(Nimic despre Beckett, deocamdată)
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Articol scris în cadrul rubricii PSIluneala.
Tema săptămânii este ”Coșmarul”.  Cu un simplu click, găsiți o sumedenie de coșmaruri inspirate. Din realitate . . .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentati...daca existati...