Google+ februarie 2014 | ComiCultural

vineri, 28 februarie 2014

Duzina de cuvinte

 AutoPSIe

                   / necrofile de poveste /                     








Enigmatic și cuminte,
Sursa: Deviantart
Cu picioarele-nainte,
Fix la morga friguroasă
Mă dădui plecat de-acasă...

În salonul frigorific,
(Mi-am făcut chiar și-un amic!
Mult mai rece decât mine...)
Nicio șansă să mă ”stric”!...

Doctorița – o legistă,
Te scula din morți pe dată!
Mă privea c-o față tristă,
Nările-mi umplând cu vată...

Și m-a dat cu antigel,
Să nu-nghețe trupu-mi gol...
Duhnea toată a Chanel
Cu accente de formol...

Rigor mortis! Rigor mortis!”,
Îmi șopti cu mâna-n poală...
Și, cât ai rosti ”agheazmă”,
Necrofila era goală...

Descărnat de vagi complexe,                                
Am ”trăit” o erezie
Cât o viață de poveste
Înecată-n fucktezie...

.................................................


Dar cum am ajuns cadavru,
Nici n-ați vrea s-aveți idee...
Căci cu Moartea nu-i de glumă...
Mi s-a tras de la... Femeie...

.................................................

Cu un aer cadaveric
Mă-ntorceam spășit acasă
De la un ”turnir” veneric
C-o zbanghie chiparoasă...

M-am întins pe pat, himeric...
Sumbru, dar încă dorit.
Și-am transmis boala, ”generic”,
Soaței! Care m-a iubit...

Ce mi-e-n gușă, și-n cenușă!...
Voi dansa lasciv pe tușă.
Căci soția mea ghidușă
Mă-mbrânci brutal pe ușă.

Și apoi un șut pe scări,
C-am plecat pe trei cărări...
Fix spre morgă-mi iau avânt!
(Nu mi-am luat din timp mormânt...).

Putregai ai fost în viață!
Zise soața șugubeață.
Acum vreau să te purifici!
Descompus, nu te califici!...

Ars pe rug te-aș vrea acum,
Contra regulii creștine!...
Crematoriu-i cel mai bun
Să îți dea lecții divine.

De prohod te lingi pe bot!
Popa nu e antidot 
Pentru vicii de cretini
(Autonumiți creștini...)...”.

Mortuar în aspirații,
Eu visam încă la dric.
Soața mă ținea în urnă
Și-mi citea din pateric(!).

Doar un giulgiu aș fi vrut
Și un cântec funerar.
Și o târfă, să mă plângă
La margini de trotuar.

Doar de moarte-avusei parte
Și nu voi s-o-mpart cu voi ...
Vă las soața mea... cu acte...

Fericire? S-aveți voi!....

................................................

Despre fata de la morgă:
Doar atât vă zic, cu milă:
A furat urna soției!...
Era și... cenușofilă!...

_______________________________

Infantezie cu umor negru ca dracu netămâiat, propusă pentru ediția din această săptămână a Duzinei de cuvinte, de pe site-ul Psi. E rost de click, pentru că acolo o să găsiți umor întunericit de o sumedenie de talentați, care vor folosi spumoasele cuvinte: mortuar, cadaveric, descărnatfunerar, sumbru, mormânt, descompus, putregai, prohod, moarte, giulgiu, fericire.



joi, 27 februarie 2014

Gând din cuvânt

Mărţişorul dilematic

Am un fiu de 8,5 ani. 

Zilele trecute, incontestabila sa mamă  îl invită la o coabitare tematică:

„ Sâmbătă e Ziua Mărţişorului, trebuie să ne gândim la un cadou pentru bunica...” ...

Minor, minor, dar năpârstocul prinde repede nuanţa lingvistică (v-am spus că citeşte de la 4 ani, din proprie iniţiativă, şi că e un maniac al respectării gramaticii vorbit-scris? Na, că am cedat şi sentimentului de mândrie paternă!):

„Pai, dacă e Ziua Mărţişorului, să-i luăm Lui un cadou, nu bunicii!”

Şmecher.  A clipit şugubăţ, cu un zâmbet care atesta gluma voluntară. Ştia el ce ştia...

____________________________________________________

Text ataşat rubricii Gând din cuvânt, găzduite de veşnic aceeaşi Irealia.
Tema săptămânii: cuvântul "ştia".

duminică, 23 februarie 2014

Femeia

Francis Picabia - Olga (1930)

De ce iubesc Femeia


Ea începe cu Sine și se termină cu Mine.

N-a vestit-o nicio aură
N-a urmat-o nicio coadă de cometă,
Dar s-a introvertit în mine,
Ea,
Cea mai fecundă formă de viață 
pluricelulară, 
plurisensuală,
plurisexuală. 

Din ea nu străbate-n afară
Decât Feminitatea ei pluri-corporală.
De aceea nu are nici chipul, nici forma
Definitivate. 
Pentru că o regăsesc, zilnic,
reîntrupată,
reinventată,
reîmprospătată.

Și o iubesc.

Pentru că se îmbrățișează cu căderea ploii, iradiind cu toată epiderma ei terestră către cer.
Pentru că, de fapt,  ea curge către ploaie, ca o gravitație nudă care se autorefuză Pământului.
Pentru că își scutură părul umed în toate direcțiile cardinale, ca-ntr-un balans planetar prin care oceanele se revarsă în cosmos.

Pentru că manichiura ei franțuzească precede senzualitatea prelingerii degetelor pe tastatură.
Pentru că degetele ei  longiline capătă arcuiri fesiere după ce netezesc cutele rochiei la intrarea în taxi.
Pentru că degetele ei hormonale lasă amprente sexapile pe  memoria mea tactilă.

Pentru că aș vrea să-i culeg aderența călcâiului de pe covorul catifelat și s-o aștern adeziv pe bătăile inimii mele.
Pentru că aș vrea să-i imortalizez instantanee ale mulajului piciorului în aer si să-i escaladez feminitatea cu săruturi imateriale.
Pentru că sărutul nestrivit din călcâiul “Nichita Stănescian” reprezintă, de fapt, pe nedrept, abstinența atâtor bărbați încremeniți în nemersul iubitei. 

Pentru că e prudentă la volan, amabilă la telefon și introspectivă după orice greșeală personală.
Pentru că nu plânge torențial la necaz, râde interiorizat la bucurie și iradiază toată în condiții de empatie spirituală.
Pentru că ar dori să nu îi fie străin sentimentul ființării simultane în Verdele Crud, Albastrul Marin și Orizontul Violet-Crepuscular.

Pentru că trupul ei de felină precaută e inocent-complice la fiecare oftat de bărbat.
Pentru că erosul ei conștientizat găsește alibi în feminitatea ei mereu implicită, mereu expectativă.
Pentru că-și ondulează trupul prin aerul beat de dorință, ca o adulmecare contorsionistă a instinctului meu masculin.


Pentru că vorbește modulat când e provocată, insinuant când e incitată și incendiar doar când îi descifrez, neexplicit, desuurile spirituale.
Pentru că aș vrea mai degrabă să tacă, adică să mă lase să îi pătrund sensurile tăcerii într-un sărut profund și subtil ca un periscop intromisiv.
Pentru că e toată numai comunicare telepatică încă nerevelată.

Pentru că ascultă The Doors, Led Zeppelin, Deep Purple și Celelalte Cuvinte...      
Pentru că dansează psihedelic „Raiders on the Storm”, ca pe vremea studenției, cu genunchii ondulânzi, prefigurați prin franjurile blugilor.
Pentru că “This is the End, beautiful friend” poate însemna orice. De la  trauma inițiatică a  adolescentului deviant, maturizat prin cezariană psihică, până la sfârșitul ezoteric al unei iubiri incomplete, neînțelese de nimeni.

Pentru că muzica e, pentru ea, suprema stare de agregare acustică.
Pentru că ea este muza gestantă a atâtor armonii miraculoase.
Pentru că ea este muzica insinuată amorf în sângele meu neizolat fonic.

Pentru că știe să mă asculte cu un aer prudent, dar receptiv, ca și când la finalul discuției se poate întâmpla orice între sugestivul “poate...” și subtilul “ am uitat apa caldă curgând în cadă, cu dopul neintrodus  în scurgere...”
Pentru că tăcerea ei se poate sparge oricând în plictisul interiorizat  al surdinei, dacă vorbesc aiurea.
Pentru că nu infirmă și nu aprobă, iar eu trebuie să-i dezamorsez mreaja zâmbetului voluntar.

Pentru că nici ea nu știe de unde-i vine al șaselea simț. 
Pentru că ea însăși este un Simț magnetic procreativ, o forță de inducere a sindromului  dependenței dobândite.
Pentru ca sunt absorbit de Ființa ei in virtutea Legii atracției UNIversale.

Ea începe cu Sine.
Și se termină cu Mine.

Pentru soția mea. Unica.

____________________________________________

Articolul se potrivește, tematic, și cu Psiluneala de pe site-ul PSI
Dar intră în umbra dedicației pentru soția mea.
Tema săptămânii: ”O dragoste”. Cu ”O” de la ”Unica”...

Poezia aceasta este și o replică la ”De ce iubim femeile”. Am promis AICI că voi continua.

sâmbătă, 22 februarie 2014

Duzina de cuvinte


Illegally Blonde


Ajung zilnic la birou, ca un parvenit din Țara Scrobiților, imaculat gulerat, în costumul de obârșie corporatistă.
Biroul. O bucată de scândură trecută prin filtrul volumetriilor ergonomice.
Mă așez în fața laptopului, pe scaunul inspirator al atâtor gestații de hemoroizi (nu ai mei! eu doar vă avertizez, boală profesi-anală...).

Scrumiera zace pe birou, întru veșnica mea ignorare anti-tabagică. Sunt antifumător, dar nu și antisocial. Păstrez scrumiera pe masă dintr-un hâtru instinct de neagresiune cu comunitatea colegilor fumători.
Scenariul e zilnic același: ei  cu ”ieșitul la o țigară”, eu cu ”rămasul la o scrumieră”. Decât o inhalare pasivă, mai bine o scuză inventivă.

..........................................................................

V-am introdus în atmosfera biroului meu pentru a vă povesti, de fapt, despre o fostă colegă, fumătoare îmbunată. Fostă înrăită, cu două pachete fumate pe zi, ajunsă acum la unul singur. Când expira fumul pe gură, în tremurări circulare, își arcuia buzele într-un fel care îi umplea instant de transpirație pe colegii mai slabi de înger.

Întârzia zilnic între 2 și 15 minute. Niciodată nu găsea drumul cel mai scurt între ”acasă” și birou. Asta, probabil, pentru că înnopta în fiecare noapte în alt pat. Nu mai știa câți bărbați a schimbat, dar ținea o statistică diabolică a celor cărora le-a dat ea papucii. Își construia cu religiozitate blazonul de cuceritoare. Un scop în sine devenit obsesie.

Se așeza la biroul ei confort 2 (clasificat astfel după standardele personale; tot ce era mai puțin confortabil decât un  pat, era declasat). Își netezea cu luare aminte rochia mulată pe carnea sexpectativă. Se deparazita de scame rebele cu gesturi autoerotice, conștientă că se găsea câte cineva care să i le colecționeze, fetișizat.

Spirit profund, era o reflexivă din fire. Tot timpul se reflecta în oglinda-oglinjoară. 

Pe o scară a valorilor, gradată de la 1 la 10, aș plasa-o la 6,9. Virgula am pus-o din complezență.

Despre colegii mei pro-femeiați, nu pot spune decât atât, grobian: toți îi pândeau ”scorbura” la cotitură.
Ce-i drept, e erect! Femeia avea cu ce. Dar nimeni nu știa cu cine!...
Pentru că blondia căpătase principii alese: plecase cu scandal dintr-un alt loc de muncă, unde învrăjbise doi Pardon Juani de Bragadiru colț cu Rahova. Și nu mai dorea să iște discordii ”in-house”. Se ”concordiá” doar cu amanți externalizați.

La un moment dat, a plecat de la noi într-un BMW de colecție. Serviciul extenuant îi cauzase grav. Sclifosita și-a pus demisia pe biroul șefului și a plecat cu acordul părților dorsale unduind spre ieșire.

....................................................................................................

Final. Scaunul blondei a fost licitat de doi dintre colegii mei, foști adoratori neconsolabili psihic. Fiind un scaun prea managerial pentru ei, impresionant de confortabil, flexibil și erect în același timp, șeful l-a confiscat și l-a plasat sub secretară. Femeie tandră, echilibrată, cu ochelari de intelectual, cu doi copii minori acasă și cu scaun la cap.

____________________________________________________

Text compus în cadrul rubricii PSI, Duzina de cuvinte. Accesați cu încredere!
Tema săptămânii a fost: folosirea următoarelor cuvinte: scuza, scandura, scame, scrumiera, sclifosita, schimbat, scenariu, scara, scurt, scaunul, scorbura, scop.
Eu le-am folosit. Pe toate! Cu toate riscurile aferente.

joi, 20 februarie 2014

FOTOGENÍI

Bucurii Anti-”Gravity”-ționale


Ești în cosmos, într-o misiune. Americană.

Lansată cu treburi în spațiul intim al unei navete. Spațiale.
Și, când ți-era naveta mai dragă, te pomenești cu o ploaie cu rămășițe dintr-un satelit artificial. Rusesc.
Schijele nu iartă.
Îți mor toți co-cosmonauții, chiar și George Clooney, carismaticul cu glume de picnic la marginea Căii Lactee.

Și rămâi singură, neconsolată și imponderabilă.

Pe de o parte ești ușurată, ai scăpat de Clooney, care ar flirta ieftin și cu o dronă.
Pe de altă parte, te cheamă Sandra Bullock și nu ții minte să fi murit în vreun film. 

...................................................................................................


Restul peliculei ”Gravity” e o luptă de-a supraviețuirea Sandrei și de-a aterizarea forțată  pe Terra. Nici nu contează, nici măcar într-o accepțiune deterministă, dacă Sandra scapă. Important e procesul, nu finalitatea.


Vizual, filmul e ”astonishing”. Trăit 3D, e ca o simulare de plutire-planare prin vidul intergalactic. Dar mă opresc aici cu aprecierile. În ciuda criticilor entuziastmatici de atâta răsuflare întretăiată de emoție, eu mă plasez în galeria cinefililor ușor dezamăgiți de această pseudo-odisee spațială ... 


Eu cred că filmul a eșuat în a fi genial cel puțin la următoarele capitole:


1. Actori aleși și  orientați stângace de către premiatul regizor.

2. Efectele sonore sunt, uneori, exagerate în momentele de tensiune. M-au perturbat din înspăimântătoarea tăcere universală.
3. Aș fi așteptat o mai realistă oglindire a dramei cosmonautei-debutante. Sandra era la prima misiune în spațiu, dar joacă pe alocuri robotic de echilibrat. Am rămas cu impresia că Sandra citise scenariul înainte și știa c-o să scape vie!... Asta n-ar fi o problemă, dar i-a șoptit taina asta, complice, și personajului ei...

Rămân, totuși, cu senzația unică, trăită de cosmonautul care resimte două stări contradictorii. 

Pe de o parte, se sufocă în claustrofobia costumului degrabă epuizatoriu de oxigen.  
Simultan, apare agorafobia (sau cosmofobia?) raportării la descurajantul infinit, care pare mult mai înfricoșător decât este perceput în spațiul terestru.
Un contrast copleșitor, cu un efect de forfecare psihică generalizată. 

......................................................................................................

Din fotoliul meu de spectator cu rău de înălțime (și, uneori, și de profunzime...), fac efortul să fiu de acord cu Clooney, care spunea (inexpresiv, dar carismatic!...) că, din spațiul cosmic, imaginea de mai jos ar fi de o inegalabilă frumusețe:






Nu îl pot contrazice, deși e deja un truism:
 Pământul e superb, e complex, e luxuriant în semnificații.

Dar eu sunt fascinat și de un alt gen de fenomene greu comensurabile: nebuloasele. Acele conglomerate haotice de materie și energie care au precedat Soarele și Pământul, Viața, Moartea, Conștiința, Transcendența. 

Bat câmpii extratereștri(?)...

Mai bine să împărtășim puțină bucurie vizuală. Doar vizuală?...


Mai întâi, să contemplăm nebuloasa ”Cap de cal”:



Ar fi dorit Aivazowsky s-o vadă! S-o picteze. S-o însuflețească pe pânză...


Dar ce spuneți despre nebuloasa ”Cap de vrăjitoare”?...





Și dacă scăpați cu zile(-lumină!) de ”zgripțuroaică”, treceți pe la ”Flacăra”...




Ca un incendiu oniric, nu credeți?... Mocniri de foc sub ghețuri spectrale. Ireal de rece cromatic și totuși atât de ațâțător de imaginație... 


Mai departe, nebuloasa Carina parcă prevestește autopsiile la care au leșinat atâtea studente la medicină:




Aceeași Carina - cu celebrele sale degete, din vârful cărora se vor naște alte și alte corpuri cerești în următoarele milioane de ani:




Dar despre ”Stâlpii Creației” ce mai putem spune...?





Și-un fragment din ”Stâlpi”, de nerecunoscut aici, la o altă scară și dintr-un alt unghi:





În fine, ”Vulturul”! Un prim-plan care ne amintește de testele Rorschach:




Și tot ”Vulturul”, în toată splendoarea sa:





Și toate aceste nebuloase fabuloase nasc corpuri cerești precum următorul: jumătate planetă, jumătate stea...




... pentru ca, finalmente, să devină un soare cu o forță gravitațională colosală, indispensabil vieții, un soare inspirator de religii, de legende, de poezie. Și mai ales de fantezii apocaliptice.




(voi reveni cu epilogul acestui articol)

____________________________________________

Am scris acest text cu gândul la ”Gând din cuvânt”, organizat pe site-ul Irealiei. Click pe link,  căci acolo găsiți fanteziști pe alese! 

Tema săptămânii: cuvântul ”bucurie”.

vineri, 14 februarie 2014

Infantezie


Descindenții decadenți 
                                               (text eșuat în cadrul rubricii ”Duzina de cuvinte”)


Decadând din Corinteni,
Veneau 3 fraerieni...
(Un popor de ciudatini!
Descendaci din gușatini...)...

Iar cei 3 fraerieni,
Spilcroiți, dar grobieni,
Timportați din Sevul Mediu,
Navigau pe-un Wikipediu...

Cursaltau cu-nfrigustare
Femele pro-creatoare,
Căci la ei în monahie
Muiereá de fucktezie!...

Primul s-a însuratat
C-o tertipă-n Calafat.
Iar acum au doi copii
Plini de ... tertipologii...

Pe al doilea, vă sperjur(!),
L-a mâncat în... clarobscur!:
S-a conjugulat în pripă
C-o sperjoardă arhetipă...

Despre-al treilea, ce să zick?!
Somnervos și-un pic cam sick,

Compulsa prin bordelanuri...
(Nu c-avea și alte planuri!...)...

Dar, într-un acces misteric
Și un pic cadaveneric,
Își luă o casă-n Franța
Și-o meteahnă: toleranța...

___________________________________

Infantezia mea nu va participa la ediția din această săptămână a Duzinei de cuvinte, de pe blogul PSI, deoarece am eșuat drastic în respectarea regulii: folosirea celor 12 cuvinte impuse: timport, cursalt, simbolid, semnervos, macarieni, tufisura, presalt, ciudatini, afisurat, eliterna, nisipet, becluza. 
Dar am dorit să fiu, în felul meu neregulamentar, alături de ceilalți.

miercuri, 12 februarie 2014

Breaking (Bad) News!


Bărbații sunt mai încreierați decât femeile!

Știrea asta e prea fierbinte (cred că nici Mediafax n-a apucat s-o traducă), așa că cedez unei ispite aproape misogine.

După aproape 24 de ani de muncă pe altarul non-sexismului psihologic, o echipă de cercetători de la Cambridge, condusă de Amber Ruigrok, a stabilit:
CREIERUL NATIV MASCULIN ESTE MAI MARE DECÂT CORELATIVUL SĂU FEMININ! 
Diferențele de volum variază între 8 și 13%.

Principalele diferențe dintre genul masculin și sexul slab (sic!) se regăsesc în regiunea memoriei, a emoțiilor și a mecanismelor comportamentale (sistemul limbic, pentru coneseuri). 

Următoarea provocare pentru echipa din Cambridge, însă, abia acum urmează. 
Se poate afirma,  științific și empiric, că mărimea (creierului!) contează?!... 

(acest articol nu e chiar un pamflet / are o sursă reală, apărută azi aici:  The Independent ) 
________________________________________________

Aceste informații mi-au oferit ocazia de a participa și la ediția din această săptămână a rubricii ”Gând din cuvânt” de pe blogul Irealiei.
Tema: folosirea cuvântului ”Genul”.

Sursa foto: AICI.

duminică, 9 februarie 2014

FOTOGENÍI


Fotocalipsa după Eiffel


Paris. Vară. Vacanță. 

Nimic despre Louvre, despre catedrala Notre Dame sau despre Versailles.
Nimic despre Folie Bergere, Moulin Rouge, Crazy Horse.
Nu voi vorbi acum nici despre trăsăturile catifelate ale franțuzoaicelor pursânge ( nu pe toate le cheamă Isabelle Adjani!... ). 
Și nimic despre invadatorii chinezi (cea mai obsedantă formă de viață turistică din Orașul Luminilor).

Doar un foto-reportaj de-a dreptul spectaculos, la care am fost martor fără voie. Avertizez asupra statutului meu de fotograf amator!

Ca orice turist ( care, dacă nu escaladează Turnul Eiffel, nu există!... ), am cutezat și eu spre înălțimile celeste. 

Și de-acolo, din vârful Eiffel-ului...

La început, doar nori, relativă ceață și o aparentă monotonie peisagistică... Dar nu intuiți deja răzvrătirea stratosferică?...



Peste nici 5 minute, am fotografiat, nedisimulat emoționat: cerul fusese spart de un soare flămând de teluric...



Mi-am încordat Nikon-ul spre orizontul incendiat: cartierul ”La Défense”, semeț în structurile sale imuabile, părea nevolnic în fața ”stihiilor naturii” (mi-a rămas expresia asta din școala generală!)...



Nu era trucaj: spărtura din cer se lărgea minut cu minut...



À la guerre comme à la guerre... fie ce-o fi, măcar de-ar fi niște forme de viață prietenoase, dacă nu chiar inteligente...



Simțeam nevoia contopirii cu apocalipsa, așa că am aplicat un zoom arbitrar...




Mă fascinează ideea de a trăi Apocalipsa. Dar sunt atât de egoist, încât aș vrea să mă apuce nonagenar, într-un scaun cu rotile, cu privirea împăienjenită de o satisfacție morbidă...



”La Défense” își trăiește ultimele clipe(?)... Parc-aș fi un mic Nero, extaziat în fața orașului incendiat... 




Din secundă în secundă, trebuie să apară și nava extraterestră. O să ne absoarbă ca o gaură neagră... chit că vine ca o explozie solară...




Aici e apogeul suspansului. Dar Judecata de Apoi nu vine azi. Poate doar Mintea de pe Urmă a românului...


... Iar românul nu mai suportă. 
Coboară repede din Turn și aleargă spre primul avion care o să-l  ducă direct în cea mai ”sigură” țară din lume. 
Țara pe care nicio civilizație extra-terestră-sau-comunitară n-o ia în calcul. 
Decât pentru satiricele, multiplele ApocaLipsuri cotidiene...

miercuri, 5 februarie 2014

Poerezii

Gândincuvânt

?Und e!...


                        / o altă ”infantezie” cu altă... infant-erie / 

Până unde, până unde
Îi curg pletele fecunde?...
Până-n unde, până-n unde!
Iar privirea ei pe prund e!

Cu rotulele rotunde
Vrea în râu să se scufunde...
Sperioasă, își ascunde
Tatuajul!... Ce pe fund e...

Nu te-ascunde! Nu te-ascunde!
Când privirea-mi te pătrunde!...          
Limba mea să se afunde-n
Sfârcul lactic, ce rotund e...”

Printre unde, printre unde
Gândul vrea să mi-l inunde!...

Din meduze... să-ți faci funde!
Iar cu crabii... ce ți-aș tunde ?!...

Poate pletele fecunde...
Sau privirea... ce pe prund e...

Dar mai bine te-aș ascunde
De tânjirile imunde...”

_________________________________

Text publicat în cadrul rubricii ”Gând din cuvânt”, găzduită pe blogul Irealiei
Tema săptămânii: cuvântul ”unde”.


Sursa foto: Pinterest.

luni, 3 februarie 2014

Femeia

Ce frumoasă ești!...(?)...
(articol scris în cadrul rubricii săptămânale ”Psiluneala”)


/ Frumosul și adevărul sunt identice. 
Frumosul anume trebuie să fie adevărat în sine. /
Hegel



Vreau să scriu, azi, preponderent despre frumusețea paradoxală,  oglindită cu ajutorul mijloacelor de expresie cinematografică.

Voi începe (poate surprinzător) cu dansul unei pungi de plastic din filmul ”American Beauty”. Anorganicul vitalizat. Obiect admirabil însuflețit printr-o metaforă vizual-existențială de către regizorul Sam Mendes:



Voi continua cu Angela Hayes, personaj din același ”American Beauty”. O frumusețe formală, inconsistentă. Un ambalaj atrăgător, fragil-mascând o  dramatică lipsă de conținut:



Și acum alegeți: Punga sau Angela?... Depinde ce valoare sau utilitate le conferim......

Prin opoziție, prietena Angelei, Jane, e departe de prototipul ”Miss Majoreta”. Dar profunzimea sa caracterială și știința de a-și expune frumusețea percepției noastre o impun în ochii spectatorului:


  

Voi trece acum la o nemuritoare.
Elizabeth Taylor este diabolic de frumoasă artistic în ”Whoʹs afraid of Virginia Woolf?”, film-emblemă din 1966. 
Câtă frumusețe putem găsi în zvârcolirea nevrotică a unei femei ajunse la vârsta a doua, cu o căsnicie ratată?...
Consider că partitura ei este una dintre cele mai convingătoare din întreaga istorie a cinematografiei.
Dezveșmântată de tot ”glamour”-ul hollywoodian (un act de curaj remarcabil pentru o divă a anilor 60-70), Liz a stupefiat și entuziasmat deopotrivă critica de specialitate și cinefilii amatori cu acest rol.

O estetică a grotescului? A defulării celor mai explozive tensiuni acumulate într-un mariaj de conveniență?



Iat-o și mai jos, într-o secvență video halucinantă din film: sexy-deșănțată, unduindu-și disperarea conjugală într-un simulacru de dans erotic cu un bărbat ce i-ar putea fi fiu. 
Ritual spontan al defeminizării conștientizate? Sau o parabolă a disperatei căutări a feminității pe cale de dispariție?!...



...prin comparație cu frumusețea imobilă, relativ inexpresivă a Cleopatrei din mega-eșecul produs în 1963:



Mă întorc acum în anii 90.
Voi compara cele două prietene din ”The truth about cats and dogs”, din 1996. Sunt explorate două tipologii feminine diferite:

Abby (Janeane Garofalo). O frumusețe calmă, nespectaculoasă la prima privire, dar animată de o inteligență magnetică.  Extrem de ofertantă intelectual și emoțional:




Și acum, Noelle (Uma Thurman). O frumusețe cu potențial de ”divă”, dar neposedată de o inteligență corelativă. Își ascunde cu greu zâmbetul tâmp. De fapt, și-l autocaricaturizează involuntar:


Dacă ați văzut filmul, știți deja cu care dintre cele două va rămâne ”băiatul”...


Am început cu frumuseți paradoxale, vreau să finalizez într-o notă total diferită. 


Voi încheia cu un pictorial. 
Instantanee din filmul ”Moi Laskoviy I Nezhniy Zver” (”Gingașa și tandra mea fiară”). Minunata peliculă regizată de Emil Loteanu, după piesa lui Cehov - ”Accident la vânătoare”. 
Prefer să tac.








Și să nu uităm nicicând valsul nemuritor de pe coloana sonoră a acestui film, compus de Evgheni Doga. Expresie a dramatisului existențial, sublim-at într-o purificare prin evadarea în fantezie, după cum însuși regizorul ne-o relevă în secvența de mai jos. Expresia versatilă de pe fața Olgăi este o poveste în sine...: 



__________________________________________________

Articol dedicat temei săptămânale - Psiluneala - acolo unde veți găsi și alte plăsmuiri pe tema ”Ce frumoasă ești!...”.