Google+ GÂND DIN CUVÂNT (4) | ComiCultural

joi, 9 ianuarie 2014

GÂND DIN CUVÂNT (4)

Blografia unui externaut (1)


M-am născut într-o primăvară. Copilăria mea a fost fericită și banală.

Am început să trăiesc cu adevărat la 14 ani. Atunci am evadat din infantilism. Citisem povești nemuritoare până la 13 ani. Și lecturi școlare obligatorii.
Am trecut pragul adolescenței prin Dostoievski. Balzac. Ibsen. Tolstoi. Gorki. Cehov. Hugo. Shakespeare. Titani. (A, și Jules Verne. Lectură pentru băieți?!).
(Mint. Dostoievski îmi picase în mână la 12 ani. Scena visului lui Raskolnikov, în care un cal înhămat la o căruță supraîncărcată e biciuit pînă își dă ultima suflare, mi-a provocat un rău fizic). 
La 15 ani am dat și de Proust. Kafka. Camus. Huxley. Hesse. Joyce. Falsă precocitate, mai mult ambiție de a trece la un nivel superior. I-am recitit la 25-30 de ani.
La 16 ani am degustat mai profund din Eminescu. Arghezi. Ion Barbu. Geo Dumitrescu. Jebeleanu. Baltag. Nichita. Sorescu. Cărtărescu. Dar și Byron, Goethe, Pușkin, Lamartine, Mallarmé, Verlaine, Esenin, Rilke, Neruda.
La 17 ani îmi propusesem să public primul volum de versuri până la 21 de ani, vârsta fatidică a lui Labiș. 
La 21 de ani îmi mutasem aspirațiile către borna 27, vârsta la care Nichita și-a publicat  ”Sensul iubirii”. 
La 24 am divulgat pentru prima dată poeziile mele unui poet pursânge și unui critic rasat. Ambii m-au încurajat moderat să merg mai departe, cu condiția să mă scutur de stilul șaizecist-șaptezecist. 
Aici m-am oprit. Nu îmi plăcea poezia contemporană. Sau evitam s-o înțeleg. Mă înșelasem. 

Am luat o pauză. Inadmisibil de lungă. În acest timp, am trăit. Am depășit și borna 27.
__________________________________________________________________________________

Am descoperit blogosfera în 2007. Dar nu am băgat-o în seamă. Eram prea ocupat cu viața offline.

Am redescoperit blogosfera în 2013. Multă viață, bune și rele. Și m-am hotărât să nasc și eu ComiCulturalul. 

V-o spun dezveșmântat de orice urmă de fățărnicie. Am creat acest blog cu sentimentul că pot sparge norii. Cu credința c-o să biciui spiritul creator din mine și că voi naște scrieri ”blogoslovite”. Că voi crea un microimperiu în jurul căruia să graviteze cei aidoma mie. Să ne alimentăm reciproc cu trăirile noastre extreme, cu simțirile noastre spiritualizate paroxistice.
Curând, am avut o revelație involuntară. Ca mine, erau sute. Poate mii. Unii mai lirici. Alții mai descriptivi. Unii mai emoționali. Alții mai cerebrali. Și a apărut îndoiala. Am simțit un recul atitudinal. Nu cumva mă autosupraevaluam?

Nu vreau să vă blochez în percepția unui egocentric. Dimpotrivă. Evadez deseori spre Ceilalți, într-o interpretare proprie a principiilor alterității. Iar inevitabila întoarcere în mine este mereu filtrată, chiar purificată după raportarea la Ceilalți.
__________________________________________________________________________________

La început, am dorit să scriu pe blog, alternativ, despre filme, muzică, pictură, sculptură, poezie, natura umană și alte asemenea. Și am vrut să fiu al dracului de ComiC. N-am reușit să le armonizez încă pe toate. Pentru că scriu doar seara târziu sau noaptea. Mă recompun greu din împrăștierile mele diurne. Și nu sunt blogger. Cred că sunt un soi de externaut. 

Consider că expresia ”internaut” este restrictivă. Internautul este un simplu  explorator al ”infiniternetului” și, simultan, captiv al influențelor subliminale specifice spațiului virtual. Deși realitatea online tinde să o devanseze cantitativ pe cea clasică, eu o văd ca pe un reper comunitar și informațional obligatoriu, dar niciodată ca pe o versiune viabilă a Vieții offline.

Așadar: mă declar externaut, deoarece sunt dușmanul limitărilor. Pentru că sunt un adept al atacării miezului problemei, cu condiția unei simultane  transcenderi în afara contextului, adică a unei judecăți din exterior. Pentru că vin în acest spațiu ca oaspete autoimpus și plec voluntar, lepădat de orice dependențe sau obediențe față de Imensitatea Sa. Deoarece internetul ar trebui să fie doar un instrument, nu un modus vivendi. O haltă, nu o destinație finală. 

Blogosfera e un teritoriu în care am găsit oameni de excepție, pe care în viața ”reală” nu aș fi avut ocazia să îi întâlnesc.   
DA. Aici cred că apare adevărata forță a internetului. Am impresia că blogosfera mi-a mijlocit, în doar 5 luni,  cunoașterea mai multor oameni valoroși, apropiați sufletului-spiritului meu, decât am cunoscut în întreaga viață ”reală”. Pe internet, ai magica posibilitate de a-ți alege prietenii, constatând cum gândesc din ceea ce scriu. În viața extranet, șansele de a-i întâlni sunt improbabile.
Simpla tastare a unor cuvinte-cheie m-a teleportat în atâtea locuri de rămas, încât nu pot spune decât ”Mulțumesc, Imensitatea Ta!”.
_________________________________________________________________________________

Locuiesc în ComiCultural. O sihăstrie la marginea Blogosferei Cunoștințelor Alese. 
ComiCultural își caută încă locul în comunitate. Dacă lumea e o scenă, iar comunitatea e distribuția în Marea Comedie Umană, eu sunt figurantul care încă se pregătește pentru Rolul vieții sale. Rolul de Imaginator de lumi posibile. Supradozator de Simțire și Gândire. Libidonator spiritual. Călător perpetuu inițiatic. Turist cognitiv. Asumat.

.........................................................................................................................................................................

Articol scris în cadrul rubricii ”Gând din cuvânt”, organizat pe blogul Irealiei , unde veți constata și alți ”externauți” cu patimă pentru scris.
Tema a fost: cuvântul ”Rol” .
Ultimul paragraf (scris cu roșu) participă concret la rubrica amintită.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentati...daca existati...