Google+ Filmofilia | ComiCultural

luni, 20 ianuarie 2014

Filmofilia

Un pumn de clipe (articol scris în cadrul rubricii coordonate de PSI)

/ Il Postino - povestea unui fiu de pescar, îndrăgostit de poezia lui Neruda /

Am să descriu una dintre cele mai frumoase povești triste din istoria cinematografului.
O împletire de poezie inocentă și tristețe bucolică, manifestată atât pe ecran, cât și dincolo de el.

Este vorba despre filmul italian ”Poștașul” (Il Postino), realizat în 1994.  Un film care zugrăvește viața unui fiu de pescar, care locuia pe o mică insulă italiană.

Mario este un om extrem de simplu. Un vorbitor gângav cu un accent încântător de naiv-napoletan.
Nemulțumit de viața de pescar a tatălui său, Mario se angajează ca poștaș în satul său. Poștaș pentru un sat de analfabeți??!...

Da. Pentru că în sat apare un personaj care îi va schimba viața: celebrul poet chilian Pablo Neruda (interpretat de Philippe Noiret), exilat din patria natală pe considerente politice. Iar fiul de pescar va fi însărcinat să îi ducă lui Neruda corespondența.

Mario se va îndrăgosti iremediabil de poezia lui Neruda și o va folosi inclusiv pentru a o cuceri pe iubita vieții lui, Beatrice. Când veți (re)viziona filmul, vă rog să fiți atenți la modul dulce-sfios-virginal în care Mario rostește numele acesteia:  ”Beatrișe” ...

Una dintre replicile emblematice ale filmului apare în momentul în care Neruda îl mustră pe poștaș că s-a folosit de poezia sa pentru a o seduce pe Beatrice. Iar Mario replică din străfundurile înțelepciunii sale:




Pare o replică plină de sevă. Și chiar este. La nivelul lui Mario, de adorator-amator de poezie. 
Dar sevei parcă îi lipsește ceva. Replica are un conținut ”perfid”: Mario îl ”atacă” pe Neruda involuntar-subversiv.

Poate fi numit poet cineva care scrie o poezie de care ”nu are nevoie”? Pe care să nu o nască exuberant, ardent, cu implicarea întregii sale ființe? Pe de altă parte, poezia trebuie să fie un spectacol al împărtășirilor, nu al divizărilor...

Așadar, însuși poetul are cea mai mare nevoie de poezie. Dar Neruda îl înțelege pe italian și deja îl iubește ca pe un confrate mai mic. Mai mult, îi devine naș la nunta cu frumoasa Beatrice.

Imediat după aceea, Neruda părăsește Italia, întorcându-se în Chilele natal. Mario rămâne pe insulă, cu o amintire de neșters pentru Neruda și cu o veșnică fascinație pentru poezie.

Și acum ajung la momentul de vârf al poveștii. Mario descoperă între timp o invenție care îi va alimenta fantezia poetică: fonograful. Împreună cu un prieten, realizează opera vieții sale: va căuta să înregistreze audio poezia cu care conviețuia de-o viață. Poezia care ne înconjoară pe toți, dar pe lângă care cei mai mulți trecem ca pe lângă o obișnuință.

Un pumn de clipe magice surprinse în momente de grație poetizată. 

Vă invit să curgem împreună prin frumusețea sufletească a celui ce abia știa să buchisească slovele, dar cocheta cu Inefabilul:


   Numero uno. Onde alla Cala di Sotto. Onde piccole. 
                           (Valurile de la Cala di Sotto. Cele mici.)


Numero due: onde grande.
                      (Valuri mari)

Numero tre: vento della scogliera.
                     (Vântul printre stânci)

Numero quattro: vento dei cespugli.
                                     (Vântul printre tufișuri)

Numero cinque: reti tristi di mio padre.
                                          (Plasele triste ale tatălui meu)

Numero sei: campane dell´Addolorata...con prete...
     (Clopotul bisericii...cu preot...)

Numero sette: cielo stellato dell´isola.
                                       (Cer înstelat deasupra insulei)

Numero otto: cuore di Pablito.
                                                          (Bătăile inimii lui Pablito - viitorul fiu)

____________________________________


Nu voi povesti filmul mai departe. Cei care nu l-ați văzut, rezervați-vă o seară de gală pentru un film de colecție.

_____________________________________

Povestea din spatele filmului este cutremurătoare.

Actorul principal, Massimo Troisi, avea 41 de ani când a jucat în acest film.  
A jucat admirabil. Rolul vieții.
Era bolnav de inimă încă din adolescență. A suferit un cvadruplu bypass la 19 ani. Dar a amânat operația, devenită obligatorie cu trecerea anilor.

Urma să fie operat imediat după teminarea filmului ”Il Postino”.

Pe 3 iunie 1994 a terminat filmările la ”Il Postino”.

12 ore mai târziu, deceda în urma unui atac de cord, în casa surorii sale din Ostia (lângă Roma). 

Avea 41 de ani, deci.

Personajul său, Mario, a murit, de asemenea. Atât. Atât de simplu...
________________________________________

Eu v-am lăsat sus doar instantanee fotografice. Vă las mai jos și fragmentul din film aferent fotografiilor, cu partea audio absolut delicioasă  (Deși v-aș invita să vedeți filmul integral, mai întâi).



Minunata coloană sonoră, compusă de Luis Bacalov, a primit premiul Oscar.

__________________________________________________________

Articol scris în cadrul rubricii ”Psiluneli” , pe blogul PSI . 
Tot aici găsiți și alte fantezii ale celor dăruiți cu dorința de a dărui.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentati...daca existati...