Google+ Filmofilia | ComiCultural

marți, 14 ianuarie 2014

Filmofilia

”Blue Jasmine” - Un Bentley numit sentință


Filmele lui Woody Allen sunt, aproape invariabil, psiho-parodii ale vieții de zi cu zi.
Le recunoaștem după sclipiciul original al dialogurilor. 
După iscodirea tipic allenwoody-ană a tuturor straturilor personalității caracterelor sale. 
După ironia și autoironia care hărțuiesc replicile la fiecare pas. 
După fobiile în cascadă, psihanalimentate de candriul geniAllen.

Sursa

Blue Jasmine este cel mai recent film al lui Allen. O actualizare a unor teme din ”Un Tramvai numit dorință” , scris de Tennesse Williams și ecranizat de Elia Kazan în 1951.

Este un film mai dramatic decât ne-am fi așteptat de la Woody Allen. Merită  vizionat, deși are o anumită inconsistență, despre care voi scrie mai jos.

Scarlet OʹHara devine Cate Blanchet. ”Blanche” devine ”Jasmine”.

Asemănările primează. 
Ca și Blanche din ”Un tramvai numit dorință”, Jasmine e aceeași persoană înglodată în iluzii pierdute, aceeași mistificatoare a trecutului ei reprobabil. Ani de zile a trăit în luxul oferit de soțul ei, om de afaceri veros și adulterin, condamnat ulterior la ani grei de închisoare (unde se și sinucide). Jasminei îi fuge tot confortul de sub picioare. Ea se metamorfozează, prin purgatoriului falimentului, în datornica insolvabilă. Trecerea de la Bentley la ”per pedes” nu îi alterează, însă, snobismul incurabil.
Refugiată la sora ei din San Francisco, Jasmine rămâne incapabilă de adaptare la noua realitate, eșuând în socializarea cu cei din jur. Inclusiv cu propriul ei fiu.
Ca și Blanche, intră în conflict cu necioplitul concubin al surorii sale, pe nume Chili. Aversiunea e reciprocă și explicită, deși nu la fel de violent exprimată ca în ”Un tramvai numit dorință”. Pentru că Chili e un pic mai uman decât Kowalski din Tramvai....

Diferențele dintre cele două eroine apar în gradul de expunere socială și în modul de raportare la ceilalți. Blanche e o agorafobă, Jasmine e încă ”socially oriented”. Blanche e încă o cochetă care încearcă să își conserve tinerețea pierdută, Jasmine e relativ împăcată cu lookul ei și exercită chiar un soi de magnetism asupra bărbaților.



Jocul lui Cate Blanchet este mai puțin dramatic decât al lui Scarlet OʹHara. Pe alocuri, este și mai credibil, dar tehnicile de interpretare sunt cu totul altele în 2013 decât în 1951. În schimb, eu rămân mai sedus de bântuirile Scarletei, grație și unui scenariu care acordă Tramvaiului...” mai multă profunzime decât Bentleyului...”.

Trecând la comparația dintre Kowalski din Un tramvai numit dorință și corespondentul său woodyan, Chili, mă rezum la a semnala diferența de clasă actoricească dintre Marlon Brando și Bobby Cannavale. 
Marlon (Kowalski) impune prin simpla existență, în orice colț de cadru l-ai pune. Chiar și absent fiind, simpla iminență a intrării lui în scenă creează tensiune. ”Așteptându-l pe Brandó”... Simțiți fiorul expectativ?...
Bobby (Chili) e o caricatură cu mușchi, o simplă forță brută depersonalizată. Probabil, intenționat, de către însuși Woody.
Kowalski era preponderent demonic, Chili e creionat în registru ceva mai uman. 


Filmul a plăcut criticilor de peste ocean. Mie mi-a lăsat un gust incomplet. Cu excepția Jasminei, personajele sunt inconsistente. Nu neapărat din cauza scenariului. Cred că actorii au fost nefericit aleși sau nu au fost exploatați suficient.

”Blue Jasmine” ezită între a fi o dramă pursânge sau o comedy-drama. Nu excelează în niciunul dintre genuri, de aici rezultă sentimentul de relativă nesubstanțialitate.

Cate Blanchet merită Globul de Aur pe care l-a câștigat săptămâna trecută. E stâlpul întregii producții. Probabil, a ajutat-o și faptul că a interpretat-o pe Blanche în cadrul spectacolului de teatru Un tramvai numit dorință, montat la Sydney Theatre Company, în regia lui Liv Ullmann, în 2009. 

Eu îi urez lui Woody bătrânețe fără de moarte, deoarece aștept de la el încă multe comedy-dramas, cu accent pe ”comedy”. Specialitatea casei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentati...daca existati...