Google+ Orgasmuzical (3) | ComiCultural

duminică, 20 octombrie 2013

Orgasmuzical (3)

Spânzurații fără vină nu mai vor lumină!...

”Numai în muzică și în iubire există bucuria de a muri, 
străfulgerarea de voluptate când simți că mori, 
deoarece nu mai poți suporta vibrațiile interne.”

Emil Cioran

Am pierdut 90 de minute din viață vizionând filmul ”Plunkett And Macleane”, produs în 1999. Dar scopul real (relevat mai jos) a scuzat vizionarea. 

Filmul e o combinație eșuată de comedie-dramă istorică, ambalată șmecherește într-un umor facil, previzibil și deseori plonjat intenționat în derizoriu de către regizor. 

Unii critici o să mă contrazică. Pe alocuri, filmul inovează prin inserții de muzică de final de secol XX la un bal de secol XVIII. Și prin filmări MTV-iste. Eu rămân la părerea mea.

1748, Anglia. Doi tâlhari cu obraz subțire de nobili parveniți prin jaf, dar onești pe fond sufletesc, jefuiesc haiducește mai mulți bogătani ai vremii. Printre jefuiți, apare și o jună cu o privire preconștient de intuitivă (Liv Tyler), de care se îndrăgostește tâlharul mai tânăr(Macleane), și el supradotat cu o senzualitate bovină.


Restul  scenariului e cvasi-vomitiv : junele e prins până la urmă și e condamnat la moarte prin spânzurare pentru o crimă pe care n-o comisese. 
Mai vârstnicul său companion rămâne în libertate, cocând o intervenție salvatoare mai ceva ca-n filme. 
Dramatismul crește promițător, junele e spânzurat în piața publică... 
Dar, exact când sufletul decăzut părăsea trupul spastic, camaradul de fărădelegi dă buzna călare să-l salveze din ghearele asfixiei mecanice. 
Ca un Mărgelatu infantil, propagă fumigene derutante și trage la foc automat cu flintele în străjerii regali... 
Nimerește și frânghia, scapă junele de la moarte, iar filmul se diluează diareic spre un happy-end. 
Personajele principale scapă fentând traiectoric toate gloanțele poliției regale. 
Spânzuratul își revine cu greu din ejacularea post-ștrangulatorie și fuge cu tâlharul-frate și cu iubita-iubită în America. 
Acolo o să caute alt producător, să îl prostească și pe el, să mai toarne un eșec de critică, dar cu succes la box-office.
__________________________________________________________________________

Așadar, scopul real:  de ce m-am încrâncenat să mă uit până la finalul acestui film?...

Datorită unei  lucrări muzicale de excepție, compusă de Craig Armstrong: Escape. Am descoperit-o cu mult înainte de a vedea filmul. E pe coloana sonoră. Și am vrut să înțeleg DE CE.   
        
Par arpegii teleportate peste timp din Lacrimosa lui Mozart. Diferența e că Lacrimosa acompaniază o slujbă funerară, iar Escape descrie drumul osânditului Macleane către eșafod. Etape distincte, dar finalitate  comună: Moartea.

Escape-ul lui Armstrong începe ca o premoniție sumbră.

                                    

E aproape. E împietritor de aproape!...
Viori nălucitoare plonjează prin aerul fosilizat.
În temnița ostilă, condamnatul la moarte agonizează stoic. Dezvertebrat de vlagă pe lespezile reci ca o iarnă anotimpusă.
Începe numărătoarea inversă a bătăilor de inimă. Le-ar transforma în pași, în bătăi din aripi, în orice simulacru de evadare din Sine.
Zorii destramă noaptea-n miliarde de sori impostori. Deoarece, pentru eroul nostru, Lumina nu e o Eliberare. E  o sentință definitivă la soare veșnic. Un soare orbitor de martor al atâtor sângeroase cazne.
E timpul. Temnicerii îl smulg pe osândit din sevraja iluziilor nocturne.
Mulțimea de gură-cască e crispată-ntr-un suspans  liturgic.
E calm ca Moartea. Privirea-i despică semeț aerul descărnat de respirațiile mulțimii carnivore...
Se-aude-un cor înălțător. E corul îngerilor decăzuți din toate funcțiile divine. Îngeri cerșetori la porțile refuzatei divinități.
Primește ștreangul ca pe o coroană. O ridicare-n ștreang sau o urcare-n rang?...
___________________________________________________________________________

Melodia e zguduitoare, de acord? Dar filmul e nepotrivit ales! Cum să acompaniezi cu muzica asta un simulacru de spânzurare?... N-o fi Mozart, dar te cam dă cu cerebelul de occipital...

Aici aveți și scenele din film, cu aceeași muzică pe fundal:



În locul lui Craig Armstrong, eu aș fi păstrat bucata asta muzicală pentru înmormântarea personală. Aș fi cerut, testamentar, să mă facă cenușă și să mă ventileze în cele 4 puncte cardinale, cu muzica asta dată la maxim, pe un vas de croazieră, exact în locul de ciocnire a Titanicului cu ghețarii.

Sau aș fi așteptat să apară un film cu adevărat potrivit pentru asemenea partitură. După premieră, l-aș fi sunat pe regizorul filmului: ”Alo, măi nea Scorseze, fain film ai mai făcut! Dar coloana sonoră cam scârțâie...Ia ascultă mata muzichia asta:” ... Și ar fi schimbat Scorsezele imediat coloana sonoră, iar filmul ar fi avut un succes expandat.

Noi să fim sănătoși! Mai dați un restart la melodie! Și dați difuzorul la maxim! Muzica asta trebuie murită și reînviată...

                                                                                     Haiducu Bertzi

PS: Filmul a avut, totuși, un remarcabil succes de public. Și la unii critici. Dacă te uiți la acest film ca la entertainment, poate, deși pe alocuri simți că-ți violează inteligența. Dacă te uiți ca la un act de cultură, înseamnă că percepem diferit cultura. Varietas delectat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentati...daca existati...